Intre 1866-1947 Ziua Nationala a Romaniei a fost sarbatorita in data de 10 Mai. Mai apoi, intre 1948 si 1989 aceasta zi a fost schimbata, de catre comunisti, cu ziua de 23 August. Pentru ca, prin Legea nr. 10 din 31 iulie 1990, promulgata de Presedintele Ion Iliescu, ziua de 1 Decembrie a devenit zi nationala si sarbatoare publica in Romania, pana astazi.

rn

De ce aceste zile nationale deosebite si modul lor diferit de sarbatorire, in cele ce urmeaza.
Declararea in cursul anului 1853 a conflictului armat intre Imperiile Rus si Otoman, numit „Razboiul Crimeii”, a avut importante consecinte pe plan european. Imperiul Otoman era sprijinit de Franta si Anglia. infrangerea tarului a creat perspectiva unui nou echilibru european care permitea abordarea problemei romanesti ca problema europeana.
Inca din fazele preliminare ale „Congresului de la Paris” din 1856, reprezentantul Frantei a abordat problema Unirii celor doua Principate. Noul Stat ar fi format o bariera naturala in calea expansiunii Rusiei tariste si ar fi aparat in acelasi timp integritatea Imperiului Otoman.
Cand „Congresul de Pace de la Paris” si-a inceput lucrarile, problema romaneasca avea deja anvergura europeana. Reprezentantii Marilor Puteri s-au pronuntat insa in conformitate cu interesele lor. Astfel, Franta a cerut infaptuirea Unirii sub un principe strain; Rusia a sustinut-o, doar din dorinta dezrobirii concertului european, iar Prusia si Sardinia din ratiuni care priveau propriile lor obiective politice; Anglia nu s-a pronuntat lasand problema deschisa.
Impotriva Unirii au fost, de la inceput, din motive usor de inteles, Poarta si Austria. Prin urmare, la sugestia puterilor favorabile Unirii, Congresul a hotarat ca statutul Principatelor sa fie stabilit prin consultarea locuitorilor din cele doua tari. Poarta trebuia sa se ingrijeasca de convocarea in cele doua Principate, a unor Adunari ad-hoc, care urmau sa exprime vointa romanilor in privinta Unirii, nici una din puteri neavand dreptul sa intervina cu forta armata decat in urma unui acord general intre ele. in continuare, prin Tratatul de Pace incheiat la Paris, la 30 Martie 1856, Principatele romane ramaneau sub suzeranitatea Portii, dar treceau, totodata, sub garantia colectiva a Puterilor semnatare.
Lucrarile Adunarilor s-au deschis in septembrie 1857. Pentru prima oara in istoria tarii, toate fortele sociale si politice erau chemate sa se pronunte intr-o chestiune cruciala pentru viitorul Romaniei. in zilele de 7-8 octombrie, Adunarile ad-hoc ale Moldovei si tarii Romanesti au votat Rezolutii asemanatoare, exprimand, unanim, vointa lor de Unire. Celelalte dorinte erau neutralitatea, autonomia, print strain cu mostenirea Tronului, ales dintr-o dinastie domnitoare din Europa ai carei mostenitori sa fie crescuti in religia tarii, Adunare reprezentativa.
Citam:
Rezolutia in 5 puncte a Adunarii ad-hoc a Moldovei, citita, luni 7 octombrie 1857, in a saptea sedinta publica.
„Cele dintai, cele mai mari, mai generale si mai nationale dorinte ale tarii sunt:
1. Respectarea drepturilor Principatelor si indeosebi a autonomiei lor, in cuprinderea vechilor capitulatii incheiate cu inalta Poarta …
2. Unirea Principatelor intr-un singur stat sub numele de Romania.
3. Print strain cu mostenirea Tronului, ales dintr-o dinastie domnitoare de ale Europei si ai carei mostenitori sa fie crescuti in religia tarii.
4. Neutralitatea pamantului Principatelor.
5. Puterea legiuitoare incredintata unei Obsti adunari in care sa fie reprezentate toate interesele natiei.
Toate sub garantia colectiva a puterilor care au subscris Tratatul de la Paris”.
Cererile celor doua Adunari au fost inaintate reprezentantilor puterilor garante intrunite in „Conferinta de la Paris” din 10/22 mai – 7/19 august 1858. Fara sa tina seama de dorintele formulate in Rezolutiile Adunarilor ad-hoc, acest document oferea romanilor o unire trunchiata.
Statul urma a se numi „Principatele Unite ale Moldovei si Valahiei”, dar cu exceptia a doua institutii cu adevarat unice – Comisia Centrala si inalta Curte de Justitie si Casatie”, cele mai inalte foruri legislative si juridice ambele cu resedinta la Focsani, in cele doua tari ar trebui sa functioneze domni, adunari si guverne separate.
Intrucat in textul Conventiei nu se stipula ca domni alesi in cele doua Principate sa fie persoane separate, conducatorii luptei nationale au decis ca alesul Moldovei sa fie desemnat si in tara Romaneasca, iar Europa sa fie pusa in fata faptului implinit.
De la inceputul domniei sale, Alexandru I. Cuza a actionat in sensul vointei Adunarilor ad-hoc. in plan international, el a declansat o campanie diplomatica pentru recunoasterea de catre Marile Puteri a faptului implinit la 24 Ianuarie 1859, adica a dublei alegeri si pentru Unirea deplina.
Odata Unirea deplina recunoscuta, chiar daca numai pe durata domniei si vietii lui Cuza, eforturile sale s-au indreptat spre infaptuirea marelui program de reforme care va edifica Romania moderna.
Respinse de Adunarea electiva, reformele nu puteau fi impuse decat printr-un act de autoritate pe care Alexandru I. Cuza nu ezita sa-l infaptuiasca.
Dupa ce marile reforme au devenit realitate, acesta a considerat ca ii mai ramane, pentru a pune in practica integral hotararile Adunarilor din 1857, instalarea printului strain.
In 1865, atat in Camera, cat si intr-o corespondenta catre imparatul Napoleon al III-lea, domnitorul Unirii declara ca:
„Singurul mijloc de a elibera Romania de marasmul politic in care se sbate era acordarea unui principe strain ereditar”.
In mod deschis, deci, isi exprima ideea renuntarii la tron. Are in vedere, faptul ca Poarta recunoscuse deplina unire politico-administrativa numai pentru timpul cat traieste el. De aceasta prevedere restrictiva tin cont si opozantii sai.
Asadar, detronarea lui Cuza nu reprezinta o surpriza. Regretabil este modul in care are ea loc.
Se formeaza imediat o Locotenenta domneasca si un Guvern provizoriu. Prim-ministru si ministru de Externe, in acelasii timp, este desemnat scriitorul si economistul Ion Ghica.
Conducatorul noului Guvern propune convocarea urgenta a Parlamentului. Astfel, in aceeasi zi, la pranz, „Camera” si „Senatul” se reuneste, proclamand ca domnitor al Romaniei, sub numele de Filip I, pe fratele regelui Belgiei, Leopold al II-lea (1865-1909), care refuza tronul romanesc, la 25 februarie 1866, fara a da explicatii. Autoritatile de la Bucuresti nu fac public acest refuz, pana nu au garantia unei alte candidaturi care sa concretizeze programul unionist din 1857.
Dupa mai multe demersuri noul candidat va fi gasit in persoana lui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen.
Initiativa cea mai insemnata a autoritatilor provizorii de la Bucuresti este aceea privind plebiscitul pentru alegerea ca domn al Romaniei a printului Carol de Hohenzollern-Sigmaringen.
Plebiscitul incepe la 2/14 aprilie 1866. Cu prilejul acestei consultari prealabile, ce se va desfasura timp de sase zile, cetatenii sunt chemati sa se pronunte prin DA sau NU in legatura cu alegerea lui Carol.
In ziua de 8/20 aprilie 1866 se incheie plebiscitul. Succesul este evident: 685.965 de voturi sunt favorabile si numai 224 contrare inscaunarii principelui Carol.
In continuare, intre 21 si 29 aprilie au loc alegeri pentru Adunarea Constituanta.
Convocati la Bucuresti, in ziua de 10 mai 1866, noii alesi in forul legislativ al tarii: „proclama solemn si pentru ultima oara vointa nestramutata a Romaniei de a ramane una si nedespartita, avand in fruntea sa pe Carol I din dinastia de Hohenzollern-Sigmaringen”.
Aceasta declaratie este adoptata cu 109 voturi dintre cele 115 exprimate (nici un vot contra, doar sase abtineri).
Pe drumul spre Bucuresti printul se opreste la Slatina, Pitesti si Golesti. Plecarea din Golesti spre Bucuresti are loc in primele ore ale zilei de 10 mai. in apropiere de Baneasa, cortegiul domnesc este intampinat, in strigate de „Ura” de 30.000 de locuitori ai Capitalei, in frunte cu primarul acesteia, Dimitrie Bratianu. Se constituie un nou alai, care strabate „Podul Mogosoaiei” si urca pe „dealul Mitropoliei”.
In miezul zilei de 10 Mai, dupa „Te-Deum”, Carol insptit de Mitropolitul Primat, de trei Locotenenti domnesti si de intreg Guvernul, se deplaseaza la Sala de sedinte a Parlamentului. in prezenta deputatilor celor 33 de districte ale tarii, presedintele Adunarii Emanoil Costache Epureanu, il invita la „tronul princiar ridicat pe tribuna”. Pe masa din fata acestui tron, Mitropolitul primat aseaza Crucea si Evanghelia. Colonelul Nicolae Haralambie citeste Juramantul in limba romana:
„Jur a fi credincios legilor tarii, a pazi religiunea romanilor, precum si integritatea teritoriului (…) si a domni ca domn constitutional!”.
Cu mana pe Evanghelie Carol rosteste tot in limba romana: „Jur!”
Este interesant raspunsul lui Carol I la cuvantarea presedintelui Camerei, la 10 mai 1866:
„Ales spontan de natiune Print al Romaniei, am parasit fara a ezita patria si familia pentru a raspunde chemarii acestui popor care mi-a incredintat destinele sale. Punand piciorul pe acest pamant sfant am devenit roman. Acceptarea plebiscitului imi impune, o stiu, mari datorii. Sper ca imi va fi dat sa le duc pana la capat. Va aduc pentru aceasta inima mea loiala, intentii curate, vointa ferma de a face binele, un devotament fara margini pentru noua mea patrie …”.
Astfel, la 10 Mai 1866 si sub aceste auspicii, incepe domnia de 48 de ani a lui Carol I, cea mai lunga dintre a tuturor domnitorilor romani, bogata in infaptuiri.
Una din marile infaptuiri ale lui Carol I, in contextul Razboiului Ruso-Turc (1877-1878), a fost Proclamarea si Cucerirea Independentei fata de Imperiul Otoman.
Mihail Kogalniceanu, ministrul de Externe al Romaniei, rostea pe 9 Mai 1877, in Parlament, celebra fraza: „Suntem independenti, suntem natiune de sine statatoare”.
Tot in ziua respectiva, atat in Camera, cat si in Senat s-a votat o motiune pentru independenta. Abia a doua zi, pe 10 Mai 1877, actul a devenit lege prin semnarea (promulgarea) de catre Principele Carol I.
Guvernul roman a hotarat incetarea platii tributului catre Poarta Otomana de 914.000 lei suma fiind directionata catre bugetul apararii. Pe 10 Mai 1877 Armata Romana a intrat in lupta cu Semiluna, acoperindu-se de glorie pe campurile de lupta de la Grivita si Plevna, si oferind modele de eroism armatei tariste care pierduse initial batalia cu Osman Pasa.
Consolidarea pozitiei internationale a tarii noastre dupa cucerirea independentei de stat a permis proclamarea Romaniei ca Regat.
Noua titulatura era in acord cu situatia de absoluta independenta a tarii. Regele a declarat ca: „Romania a crezut ca este necesara si conform cu intinderea, cu insemnatatea si cu puterea dobandita si manifestata prin acte neindoielnice … de a se proclama Regat. Nu doar pentru mine personal, ci pentru marirea tarii mele primesc titlul …”.
Astfel, in urma unei festivitati, la 10 Mai 1881, Carol si sotia sa Elisabeta au fost incoronati.
Chiar si dupa Marea Unire de la 1918, Ziua Nationala a ramas 10 Mai. Sarbatoarea a supravietit pana in 1947, cand pe 30 decembrie, regele Mihai a fost fortat sa paraseasca tronul.
Odata cu inlaturarea monarhiei, regimul comunist a inlaturat si data de 10 Mai din calendarul romanilor, considerand ca ziua aminteste doar de momentul in care monarhia straina a pus stapanire peste tara. Noua zi nationala a fost stabilita pe data de 23 August.
Regele Mihai avea, insa, o legatura directa cu aceasta zi: pe 23 august, regele il aresta pe Ion Antonescu si a rupt, in acelasi timp, alianta cu Germania nazista. Romania se alatura Natiunilor Unite si implicit, Uniunii Sovietice. Noi aveam sa aflam, in anii copilariei, ca 23 august este ziua in care „am intors armele” impotriva nazistilor si ne-am alaturat invingatorilor – adica sovieticilor.
Imediat dupa sfarsitul razboiului, liderii Partidului Comunist au inceput sa acorde zilei de 23 august o insemnatate mai importanta decat sarbatorii nationale. Propaganda comunista l-a inlaturat pe regele Mihai din istoria zilei de 23 august, inca din primii ani, ulterior Ceausescu nu mai pomenea nici de sovietici.
In toti cei 40 de ani de comunism, ziua de 23 august era sarbatorita cu festivitati grandioase, cu marsuri si manifestatii imense. Participarea nu era optionala. Muncitorii erau scosi din fabrici pentru a defila pe strazile oraselor, purtand pancarte cu mesaje de pace si cu laude la adresa partidului si a conducatorilor comunisti.
Putini se plangeau, era un moment de sarbatoare, unul din putinele pe care oamenii simpli le aveam. Dupa programul oficial, cetatenii isi petreceau ziua la astfel de serbari cu mici si bere, profitand de vremea frumoasa, de vara.
In ultimii ani ai „epocii Ceausescu” Ziua Nationala aducea spectacole omagiale pe Stadionul 23 August si adunari festive ale oamenilor muncii, impuse in toate fabricile, uzinele si institutiile culturale din Romania. Paradele si spectacolele nu aveau alt scop decat sa intretina cultul personalitatii lui Nicolae Ceausescu.
Dupa Revolutia din decembrie 1989, s-a renuntat la celebrarea zilei de 23 august, odata cu rasturnarea regimului comunist. Dar nu s-a revenit la data de 10 Mai, ci s-a gasit o alta: 1 decembrie – data la care Marea Adunare de la Alba Iulia a proclamat, in 1918, unirea Transilvaniei cu Romania, creindu-se un singur stat national.
Impotriva deciziei sunt inca voci de istorici, care sustin ca 1 decembrie nu este in totalitate „Ziua Unirii”, caci aceasta s-a facut pe etape:
I. in Basarabia domnea haosul, dupa ce bolsevicii preluasera puterea. Prin urmare deputatii basarabeni din Sfatul tarii au cerut ajutorul armatei romane. Initial basarabenii isi declarasera independenta fata de Rusia, dar nu au putut controla teritoriul. Trebuiau sa reziste si actiunii nationalistilor ucrainieni, care militau pentru infiintarea unui stat al lor, care sa includa si Moldova de la est de Prut. in cele din urma Sfatul tarii a votat unirea cu Romania, la 27 Martie 1918.
II. Au urmat bucovinenii. Dupa destramarea Imperiului Rus, in toamna anului 1918 s-a prabusit si Imperiul Austro-Ungar. La 27 octombrie 1918 s-a intrunit, la Cernauti Adunarea Nationala a Romanilor, care a solicitat Unirea cu romanii din Transilvania si Ungaria. in cele din urma, Congresul General al Bucovinei a votat Unirea cu Romania la 28 noiembrie 1918.
III. Dupa trei zile, la 1 decembrie, ultima provincie romaneasca s-a unit cu tara, Marea Unire fiind proclamata prin rezolutia de la Alba Iulia, la care au participat 100.000 de oameni.
Prof. Liviu Sabau
Presedinte Alianta Nationala pentru Restaurarea Monarhiei – Salaj

Post Views: 75