Tristețea

 

Ziua bună, dragi cititori!

În biroul unui psihiatru celebru s-a prezentat într-o zi un om aparent bine echilibrat, serios și elegant. Însă după câteva fraze, medicul a descoperit că acel om era în interior afectat de un profund sentiment de tristețe.

Medicul a început cu mare conștiinciozitate munca sa terapeutică și, la sfârșitul discuției, i-a spus noului său pacient:

• De ce nu vă duceți în această seară la circul care abia a sosit în orașul nostru? În spectacol apare un renumit clovn care a făcut să râdă și să se distreze jumătate de lume: toți vorbesc despre el, pentru că e unic. Vă va face bine, veți vedea.

Atunci, acel om a izbucnit în plâns, spunând:

• Acel clovn sunt eu.

Dragilor, tristețea este o stare morală, ascunsă sau vădită, prezentă în viețile fiecăruia dintre noi. Tristețea, ne spune pedagogul Maria Montessori, „e o dovadă că izvorul puterii de viață e în scădere”, iar regăsirea acestei energii vitale înseamnă de fapt convertirea.

Prin natura ei, tristețea are un rost fundamental, ea nu este ”o stare de năruire interioară, ci una de îndurerată creație”. (Ernest Bernea)

”Tristețea nu este decât un zid între două grădini”, ne încurajează poetul Khalil Gibran, iar intelectualul ajuns monah, Nicolae Steinhardt, ne uluiește prin experiența trăită că ”numai creștin fiind poți experimenta tristețea bucuroasă a plânsului fericit.”

Înțelegem așadar că tristețea, paradoxal, e un mare dar, care trezește în noi setea de reorientare, de înnoire, de absolut. Ea ne ajută să ne conștientizăm dramatica stare de gol, de insuficiență și de infirmitate.

Important este pe care dintre acestea cade accentul mai mult: pe planul uman, incomplet și ruinat, sau pe planul divin, singurul capabil să creeze, să împlinească.

Vă invit la o reflecție!

(Bruno Ferrero, 365 de povestioare pentru suflet)