Calendarul ortodox și greco-catolic ni-l prezintă astăzi pe sfântul mucenic Nichifor, invitându-ne să ne familiarizăm cu personalitatea unui alt erou al moralității, a cărui viață a fost un model de trăire.

Nichifor a trăit în cetatea Antiohia din Siria, în timpul împăraților Decius (250-253) și Valerian (253-260). El era un simplu creștin și a împărtășit o prietenie profundă cu Sapriciu, care era preot al Bisericii creștine. În cadrul unor împrejurări insidioase, între cei doi s-a însămânțat ura. După un timp, Nichifor a conștientizat importanța iertării și a dragostei fraterne și a încercat în nenumărate rânduri să primească iertarea prietenului său, dar acesta a rămas înverșunat și împietrit.

În acele vremuri, în Antiohia, în anul 257, s-au pus în aplicare unele decrete imperiale conform cărora creștinii erau forțați să renunțe la credința lor. Cei dintâi care au fost arestați au fost clericii, printre care și Sapriciu, care a fost prins și dus la judecată. Sapriciu a fost supus la multe torturi, dar a continuat să-și mărturisească cu tărie supranaturală credința, fiind astfel condamnat la moarte prin decapitare.

Auzind Nichifor de tot ceea ce se întâmplă, a alergat la Sapriciu și i-a cerut încă o dată iertare, cu tot sufletul, dar Sapriciu nici de data aceasta nu s-a lăsat înduplecat. Pentru că a refuzat până în ultima clipă simțământul iertării și al iubirii, Dumnezeu și-a retras harul, care până atunci îi dăduse lui Sapriciu acea forță extraordinară a curajului și a mărturisirii. Sapriciu s-a destabilizat și a devenit incapabil în a-și mai mărturisi credința și, plin de frică, a declarat că va aduce jerfe idolilor.

Văzând aceasta, Nechifor l-a implorat pe prietenul său să nu renunțe la credință, dar, nereușind și înțelegând că nu mai are cum să-l ajute, Nichifor a strigat către torționari: ”Eu sunt creștin și cred în Iisus Christos pe care Sapriciu l-a lepădat. Deci, tăiați-mă pe mine în locul lui!” În acest fel a primit Nichifor cununa martiriului, în ziua de 9 februarie a anului 260.

Dragi cititori, iertarea este una dintre virtuțile indispensabile vieții și o forță greu de egalat. Mulți dintre noi nu avem o viziune corectă asupra iertării și ne consumăm ineficient și dezolant. Iertarea poartă suflarea divinității, ea nu stă în puterea omului, ci este un dar care trebuie cerut de la Dumnezeu. Însăși numele omului înseamnă ”iertare”, pentru că de la prima sa cădere până la ultima suflare, viața lui atârnă de acest cuvânt, dar mai ales veșnicia.

Sfântul Nichifor a fost un exemplu concret al forței iertării, al smereniei și al prieteniei adevărate. Să învățăm de la el cum iertarea devine mijloc de propulsare sufletească și poartă către Cer.

Post Views: 615