Sfântul Hariton Mărturisitorul și măreția isihiei

Hariton Mărturisitorul a fost un ascet și sihastru creștin, întemeietorul monahismului lavriot în partea de sud a Palestinei. El este amintit de Biserica Ortodoxă și Greco-Catolică în fiecare an la data de 28 septembrie.

Hariton s-a născut și a crescut la Iconium, în Asia Mica, în timpul împărăției lui Aurelian (270-276). Hariton, cunoscut în Iconium pentru credința și virtutea lui, a fost arestat, și-a declarat cu convingere credința și a fost supus torturilor la începutul persecuției lui Dioclețian (303). Eliberat de judecător, el s-a refugiat în Egipt până la sfârșitul persecuției.

În jurul anului 322, pe când făcea un pelerinaj în Țara Sfântă, Hariton a fost luat prizonier de către tâlhari în drum spre Ierusalim, într-un loc numit Faran. Ceata de tâlhari l-a dus în peștera lor, dar peste noapte au murit toți pe când beau vin dintr-o sticlă în care un șarpe și-a vărsat veninul. Luând această întâmplare ca pe un semn de la Dumnezeu, Hariton a rămas timp de mai mulți ani în acea peșteră, în asceză și rugăciune, până în 330 când înmulțirea ucenicilor îl obligă să întemeieze o lavră la Faran, care ulterior va fi distrusă de perși la marea invazie, în anul 614.

Căutător de isihie, Hariton a plecat din nou în sihăstrie și s-a așezat într-o peșteră retrasă pe Muntele Ispitirii de lângă Ierihon, în locul numit Dukas. Și aici însă, ucenicii s-au adunat în jurul lui, așa încât la 340 a întemeiat o a doua lavră, la Duka, și aceasta distrusă de perși în anul 614, dar reînființată în anii 1875.

În jurul anilor 340-350, Hariton a fugit din nou și mai în sud în căutarea isihiei și s-a instalat într-un loc pustiu numit Tekoa, unde, cu ucenicii care s-au adunat, a întemeiat mănăstirea Suka, care împărtășește același final tragic al celorlalte mănăstiri.

În anul 350, Hariton s-a retras la Lavra Faran și aici a trecut la cele veșnice. O mulțime de mohahi sfinți au locuit în lavrele întemeiate de sfântul Hariton, printre care Eftimie cel Mare, Teoctist, Ioan Moshu și mulți alții.

Observăm, în viața sfântului Hariton, cât și în viața atâtor pustnici, setea necurmată după singurătate, după contemplație și rugăciune.

Isihia este cea mai profundă și sensibilă formă de a ne apropia de Dumnezeu. Această practică înseamnă, în sens creștin, liniște, odihnă sau pace, provenind din simțirea înțelegătoare a prezenței divine. Practica isihastă nu este numai pentru pustnici sau călugări, ci pentru toți creștinii dornici de progres spiritual.

”Adevărul dumnezeiesc nu stă în cuvinte, ci în tăcere, în liniștea inimii, în care rămâi printr-o îndelungă suferință”, ne spune un mare înțelept. Iisus Hristos este ”Cuvântul care a răsărit din tăcere”, ne dezvăluie Ignatie al Antiohiei.

”Liniștea omoară simțurile din afară și le trezește pe cele dinăuntru”, ne încredințează Isaac Sirul , iar filosoful Blaise Pascal îndrumă cu convingere: ”Linistește-te. Toată nefericirea umană se întâmplă pentru că nu știi cum să stai liniștit în cămara ta interioară.”

Suntem cu toții chemați la această formă de tăcere și rugăciune, care este atât de vitală pentru lumea în care trăim.