Sfântul Chiriac Sihastrul

 

Sfântul Chiriac Sihastrul este amintit în viețile sfinților ca «puternic vindecător al bolnavilor și blând mângâietor al celor întristați». El a fost ucenicul Sfântului Eftimie cel Mare și este celebrat în calendarul ortodox și greco-catolic în data de 29 septembrie.

Chiriac s-a născut în anul 448 în Corint, în vremea împăratului Teodosie al II-lea cel Tânăr (408-450), fiind copilul preotului Ioan și al Evdochiei, avându-l ca unchi pe episcopul Corintului, Petru. Crescând așadar într-o familie evlavioasă, încă din copilărie Chiriac a simțit chemarea către cele sfinte, fiind numit citeț al bisericii catedralei la o vârstă fragedă.

Chiriac a fost tuns în monahism de către sfântul Eftimie, la Ierusalim, unde a petrecut o perioadă de cațiva ani, după care s-a retras la mănăstirea Suka, întemeiată de sfântul Hariton.

Aici a petrecut 30 de ani, iar la vârsta de 70 de ani, dorindu-și o viață mai aspră, s-a retras în pustiul Hutafa. Din acel moment, Chiriac a primit de la Dumnezeu darul facerii de minuni, însă, după ce numărul credincioșilor care veneau la el pentru folos duhovnicesc s-a înmulțit, s-a retras în pustia Susachim.

În acele timpuri, cetatea Ierusalimului era tulburată de înmulțirea eresului lui Origen. Simțind nevoia de a combate aceste erezii, Chiriac a revenit în sânul lumii pentru a-i întoarce pe cei aflați în eroare, întărindu-i pe cei credincioși și profețind moartea începătorilor ereziei, Hon și Leontie.

La vârsta de 90 de ani, Chiriac s-a întors la liniștea pustiei, unde a trăit alături de un leu impunător care îl apăra de tâlhari și de animale sălbatice, dar care nu făcea rău oamenilor.

Persoană blândă și un bun primitor, Chiriac nu stătea niciodată degeaba, ori se ruga, ori muncea. Privegherile exigente și postul sever alcătuit numai din verdețuri crude nu i-au îmbătrânit trupul, în ciuda vârstei înaintate. A murit la vârsta de 109 ani în peștera de lângă Mănăstirea Hariton, la data de 29 septembrie 557.

Sfântul Chiriac Sihastrul a fost un model autentic de smerenie, care a aflat încă din această viață pacea și împlinirea veșniciei prin rugăciune și umilință. Este un mare paradox pentru noi, oamenii lumii moderne, cum acești sfinți au găsit plinătatea în solitudine și sărăcie totală, în timp ce, pentru noi, bunăstarea și confortul, abundența și distracțiile sunt fundamentul fericirii, fără de care simțim că nu putem trăi. Pandemia trecută ne-a demonstrat efervescența și frivolitatea acestor fericiri, dar și dependențele noastre suferinde și sper din suflet că am tras niște concluzii înțelepte în urma celor întâmplate.

Asemeni acestori campioni ai virtuților, să fim și noi căutători ai unor fericiri mai subtile, care ne dezvăluie esențele și permanențele acestei lumi, și nu periferiile.