Stim cu totii ca rugaciunea este de nepretuit ajutor în trairea de toate zilele a crestinului si ca fara ea nici nu poate fi o adevarata viata crestineasca. Dar, dupa cum nu poate exista traire crestineasca fara binecuvântata smerenie, tot asa nu poate fi rugaciune întreaga si adevarata fara sfânta smerenie. Rugaciunea însotita de mândrie, de laudarosenie, de dispret fata de aproapele nostru, cu prea multa încredere în meritele noastre, este o blasfemie, o batjocura la adresa lui Dumnezeu si a oamenilor. De aceea, despre fariseul care a facut o astfel de rugaciune, Domnul spune ca „nu s-a întors mai îndreptat la casa sa”(Lc. 18,14). Rugaciunea inimii sau a cugetului nostru, exprimata în putine dar simtite cuvinte ale buzelor noastre, rugaciune în care nu te ocupi de greselile altora, ci aratând o cainta sincera si adânca, te referi numai la pacatele tale, este o rugaciune bineplacuta lui Dumnezeu, pentru ca smerenia îi da tot ce-i lipsea rugaciunii fariseului. Pentru aceea, cu dreptate putem considera ca rugaciunea vamesului este un înalt model de rugaciune, mai întâi prin smerenie si în al doilea rând pentru ca, în asa de putine cuvinte: „Dumnezeule, milostiv fii mie pacatosului” se cuprinde asa de mult. Se afla în aceste scurte cuvinte o rugaciune de cerere, dar totodata si una de lauda si multumire împreuna cu o rugaciune a inimii si a buzelor, adica toate formele de rugaciune. Recunoastem apoi, în rugaciunea vamesului afirmata, bunatatea lui Dumnezeu si starea de pacate de care nu se poate izbavi fara ajutorul Lui, pe care-l cheama cu adânca si respectuoasa staruinta. Mântuitorul ne asigura ca vamesul care s-a rugat astfel, s-a întors mai îndreptat la casa sa înstop_coloana întelesul ca, pe de o parte, rugaciunea i-a fost ascultata-si nu putea sa nu-i fie, iar pe de alta, ca sufletul sau s-a simtit usurat, curatit, împacat, pentru ca înlaturând orice urma de trufie a pregatit în fiinta sa, salas cuviincios si bineplacut Domnului. În mod sigur, toate aceste rezultate, atât de fericite ale smeritului rugator se datoresc smereniei, care i-a ridicat ruga atât de sus, încununând-o cu bogate roade. Drept încheiere, Domnul Hristos rosteste cu autoritate dumnezeiasca acel adevar vesnic, acea înalta sentinta morala de-a pururi valabila: „Caci oricine se înalta pe sine se va smeri, iar cine se smereste se va înalta”, subliniind astfel înca o data, cu toata puterea, rolul atât de mare al smereniei crestine, care desavârseste viata crestinului si rugaciunea lui. Cu puterea smereniei sa biruim mândria, acest pacat greu al tuturora. Nici slava desarta, nici laudarosenia si mai ales falsa smerenie sa nu puna stapânire pe omul nostru cel launtric. Sa nu uitam ca Întemeietorul credintei noastre „S-a smerit pe Sine, ascultator facându-se pâna la moarte- si înca moarte pe cruce „(Filipeni 2,8), dar a facut si o chemare celor ce vor sa-I urmeze: „Învatati- va de la Mine, ca sunt blând si smerit cu inima si veti gasi odihna sufletelor voastre”.

 

Post Views: 81