Ochiul este masura tuturor lucrurilor. Ar putea fi cuvintele care, cu toata acceptiunea, sa cuprinda o mare parte din sfera celor omenesti, pentru ca ochiul masoara, taie, mangaie, compara, alunga, apropie, uneste, traieste, curge, cladeste, zambeste, se bucura. Iar vorbele, starile, miscarea sau actiunile ar putea continua pentru ca, sub guvernarea ochiului, totul isi intra in orizontul unei randuieli a fiintarii. Ispita se materializeaza prin ochi, cum suferinta are ca poarta de intrare oglinda sufletului, lumina ochilor este probabil bunul la care omul tine inconstient, cel mai mult, dupa cum vederea este cea care se da sau se reda ca un proces de maxima ofranda pe altarul vietii. Statuile antice au, fara exceptie, ochii acoperiti, aplecati inauntrul unei altfel de lumi, iar templele lumii noastre au din abundenta figura Pantocratorului a carui gest se poate citi in registrul privirii, ochiul este cel care guverneaza si troneaza. Intre lirismul unei smiorcaieli frivole si actiunea taierii transante, rolul ochilui este unul esential, hotarator, fara drept de recurs. Nu poti lua inapoi o sagalnicie din priviri, dupa cum taierea nu mai poate fi facuta de registrul mangaierii. Nici macar, timpul ca principal factor cicatrizant, dublat de atributele curative ale afectiunii, manifestata de la privirea calda si pana la mangaiere sau imbratisare, nu poate face mai mult decat, prin uitare, sa vindece. In orice caz, nu poate sa anihileze total efectul privirii. Trec anii si raman in mod inexplicabil gustul si senzatia, efectul privirii ca principal aspect decizional in anumite etape ale vietii. |i poate, mai mult ca oricand, se justifica o alta spusa celebra: cu ce masura masori, masura-ti-se-va.

Post Views: 66