Fără să vrei, observi că de la un timp, vremea şi-a cam potrivit paşii, cadenţa, cu felul de a fi al romanilor. Fiecare anotimp mai intarzie pe la noi, dornic parcă să ne mai dea o şansă. Incă o şansă. Fiindcă facem ce facem noi, cei de pe plaiul mioritic şi dăm cinstea pe ruşine. Vorbim mult, facem puţin. Dacă din intamplare ai ocazia să priveşti ţara prin fereastra avionului, rămai cel puţin nedumerit. Cat vezi cu ochii ţara dospeşte in disperare. Să fi alunecat lucrurile pană acolo incat romanul, odinioară logodit cu brazda, frate cu codrul, să-şi fi abandonat ursita, să-şi fi trădat dragostile, lăsand de izbelişte ceea ce părea să fie insăşi fibra fiinţei lui. Cateva milioane de hectare s-au redat risipei, respirand neputinţă şi blestem. Cand n-a avut măcar o palmă de ogor, romanul era gata să ucidă pentru un pumn de ţărană. Cand colectivul i-a năpădit satul, şi-a petrecut patimile in bejenie, devenind slugă in propria lui ogradă. Cand pămantul s-a intors acasă, ţăranul nu mai ştie la ce i-ar folosi. Fiindcă n-are boi, n-arecai, n-are căruţă, şi, essenţial, nu are bani. Ei, bine, ceea ce s-a risipit cu adevărat in patru vanturi este patima. Patima pentru brazdă, candva singurul rost al plugarului intre cele două puncte cardinale ale vieţii. Punea mana pe coarnele plugului de cum ii inmugureau puterile şi nu se despărţea de ţarină decat atunci cand pleca la veşnică odihnă. Vremea a vremuit insă şi romanul ţăran de odinioară s-a rătăcit, se vede treaba in propria-i devenire. Nu mai are tragere de inimă adică, mulţumindu-se cu puţinul pe care cel mai adesea i-l oferă propria brazdă. Trăim un fel de instrăinare şi, ca un făcut, orizontul schimbării aleargă spre niciunde odată cu propria noastră viaţă.

Post Views: 54