Ne-a invrednicit Atotputernicul şi Atotmilostivul Dumnezeu să incheiem o săptămană deosebită de toate celelalte ale anului, pe care o numim „Săptămana Mare”. O numim astfel pentru evenimentele mari şi infricoşătoare , săvarşite „pentru noi oamenii şi pentru a noastră mantuire”. Am retrăit cu pilduitoare evlavie, zilele cele din urmă dar şi cele mai grele ale lui Iisus Hristos şi am insoţit pe acest „Mare Inculpat” de-a lungul procesului Său şi pană la cea din urmă-i fază. L-am văzut pe Hristos vandut de unul din ucenicii aleşi de El, L-am văzut prins şi judecat de cei fără de lege, supus la cele mai grele chinuri şi umilinţe. Am văzut implinindu-se cuvintele pe care Proorocul Isaia –numit şi evanghelistul Vechiului Testament, le-a scris inainte cu sute de ani: „Fără chip şi fără frumuseţe, ca să ne uităm la El, şi fără infăţişare ca să ne fie drag. Dispreţuit era şi cel din urmă dintre oameni; om al durerilor şi cunoscător al suferinţei, unul inaintea căruia să-ţi acoperi faţa; dispreţuit şi desconsiderat”(Isaia 53,2-3). L-am văzut pe Hristos murind pe ruşinosul lemn al crucii. Am auzit cele din urmă cuvinte-desprinse de pe buzele Lui livide şi am pandit poate vreun gest de nerăbdare, vreun accent de revoltă, vreo izbucnire disperată in faţa morţii nedrepte sau vreun protest vehement de autoapărare, o incercare de dezvinovăţire faţă de acuzele imaginare ce I-au fost aduse, ca şi faţă de felul cum s-a desfăşurat acel process absurd. Nimic din toate acestea! La Iisus nu-i nici o urmă din deznădejdea condamnaţilor la moarte. Nimic din atitudinea protestatară a celor osandiţi pe nedrept. Totul e bunătate, totul e răbdare; mai mult, totul e iertare. Intamplările ce le-am auzit citindu-se in biserică, la sfintele slujbe, s-au petrecut acum douăzeci de veacuri, şi iată că ieri, astăzi şi totdeauna, icoana Lui tristă şi suavă mişcă inimile şi le copleşeşte de o profundă şi statornică pietate. Firul istorisirii nu se sfărşeşte cu cele pomenite. Iisus a fost luat de pe cruce şi aşezat intr-un mormant nou. Peste El a fost rostogolit un bloc de piatră grea, mormantul sigilat şi la uşa mormantului a fost pusă o gardă, cu consemn straşnic de a păzi bine pe cel mort. Pentru conducătorii religioşi ai evreilor, in frunte cu Marele Arhiereu, părea că s-a terminat totul, s-a terminat cu zbuciumul de trei ani, s-a terminat cu un adversar incomod. Acum, vor putea serba in pace Paştile- fără să se spurce. şi totuşi, nu a fost aşa! In cea dea treia zi, dis-de-dimineaţă, la palatul arhiereului, e mare agitaţie, se aud zgomote, oameni speriaţi şi plini de groază in priviri. Trezit din somn, arhiereul recunoaşte in aceştia pe soldaţii ce trebuiau să păzească mormantul proaspăt al Galileanului răstignit alaltăieri.
-Ce s-a intamplat? intreabă arhiereul. Au venit cumva apostolii şi invăţăceii acelui răufăcător şi v-au pus pe fugă, pentru ca ei să-l fure din mormant şi să spună că „a inviat”?
-Nu, n-au venit apostolii, n-a venit nimeni…”Cutremur mare s-a făcut, căci un inger coborand din cer şi venind a prăvălit piatra şi a stat deasupra ei. Si infăţişarea lui era ca fulgerul şi imbrăcămintea lui albă ca zăpada. Si de frica lui, noi străjerii ne-am inspăimantat şi am fugit aici ca să vă spunem” (vezi Matei 28,2-4).
Da! Moartea a fost inghiţită de biruinţă(1Cor. 15,55), căci „Hristos a inviat din morţi” (1 Corint. 15,20).
O, Mărite Inviat ! De unde să impumutăm noi cuvintele potrivite pentru a preamări ieşirea Ta din mormant? Rămanem fără glas in faţa mormantului tău gol. Cu ochii credinţei te vedem ieşind ca un biruitor din mormant, şi cu smerenie şi bucurie negrăită cantăm Hristos a inviat din morţi, cu moartea pe moarte călcand, şi celor din morminte viaţă dăruindu-le !
Urăm cititorilor şi nu numai, să petreacă cu aleasă bucurie această zi de praznic, Sărbătoarea sărbătorilor!