O casă albastră înălțată pe un dâmb, undeva pe partea stângă cum mergi prin satul Doh spre Dumuslău, îți atrage privirea și te face să te oprești la poartă. E o casă veche, tradițională, pe care Asociația Fiii satului Doh încearcă să o păstreze așa cum a fost ea. Ghid ne este un fiu al satului, Florin Asztalos, care este și secretarul asociației. Ne povestește cum au ajuns să achiziționeze casa (despre care ei cred că are peste 100 de ani) și cam ce au vrut să facă acolo.

Astfel, aflăm că la început oamenii au vrut să amenajeze o casă de oaspeți, pentru că sunt mulți fii ai satului împrăștiați prin lume care ar dori să mai vină în vacanță aici, dar nu mai au unde. Fie că le-au murit rudele, fie că s-au înstrăinat locuințele părintești, însă dorul de satul copilăriei i-ar mai aduce din când în când în vizită. Așa că cei rămași au vrut să amenajeze o casă de oaspeți, care să suplinească această lipsă a celor cu dor de Doh. Profesorul Ioan Leitan, fiu al satului și președintele asociației, a vrut să-și doneze propria locuință din sat pentru casa de oaspeți. Însă după discuții între oameni, s-a decis achiziționarea casei tradiționale care străjuiește în mijlocul satului. Și au început să caute bani, materiale și s-au apucat de renovare.

Acum, casa tradițională din Doh este într-o stare destul de bună. Oamenii au în continuare grijă de ea, mai repară pe ici pe colo, vor să o conserve musai așa cum era. În timp, sătenii au donat lucrurile vechi, de la costume populare la haine de pat, ștergare, ceramic, tot felul de unelte agricole vechi sau ustensile pe care le foloseau în casă în vremurile de demult. În loc de casă de oaspeți, s-a constituit într-un depozit al amintirilor satului, care pot fi răsfoite atât de localnici, cât și de fiii rătăciți ai satului sau de vizitatori străini ca noi.

În cumpănă, la propriu și la figurat

La casa tradițională din Doh găsești cam tot ce ținea de o gospodărie serioasă, veche. E o casă mare, mai mare decât ești obișnuit cu casele țărănești din alte sate, cu veranda de lemn care îmbrățișează casa din trei laturi – o altă deosebire față de ce am mai văzut prin sate unde veranda era doar pe latura din curte, cel mult și pe latura dinspre drum. Au ales să păstreze ”văruiala” cu „piatră vânătă”, care-i dă culoarea aceea de albastru ca cerul clar, fără pic de nori. Când intri înăuntru, cele trei încăperi sunt răcoroase, în ciuda arșiței de afară. Mai că-ți vine să te așezi la masa sau să te întinzi pe lavița din lemn, ca să-ți odihnești trupul în parfumul amintirilor cu iz de copilărie. Și de acolo vin ideile: oare are cuptor de lut, cum era la bunica? Hai să vedem! Și ieși în spate, cauți șopronul cu cuptor de lut și-l găsești. E puțin altfel decât ți-l amintești și se vede că e reparat, dar zâmbești când vezi lemnele tăiate lung, special pentru cuptorul de pită, ca să încălzească bine toată vatra când faci pită. Și mai vezi o construcție care pare nouă, dar totuși se văd urmele vechi de ziduri. Oare ce-i acolo, vor să modernizeze gospodăria și să facă o cramă?

Florin Asztalos zâmbește și ne explică: oamenii din sat povestesc că acolo era un fel de pivniță construită în deal, o ”diețărie”. Oamenii puneau găleți cu apă afară, iarna, să înghețe, apoi depozitau gheața în ”diețărie” ca să țină rece și să se păstreze mai bine, pentru mai mult timp, alimentele. Și tot oamenii povesteau că gheața dispărea abia prin lunile de vară. ”Și dacă tot există povestea asta, am zis să o reluăm”, ne spune ghidul nostru.

Chiar în fața casei e o construcție tare faină, din lemn, care adăpostește câteva utilaje agricole vechi. ”Acolo-i șura. Din păcate, poiata a fost foarte degradată și n-am mai putut-o salva”, explică Asztalos.

Ne uităm prin jur și deja prin cap ne circulă gândurile: aici s-ar putea organiza un punct gastronomic local sau brunch-uri pentru cei care vor să redescopere viața la țară. Uite, acolo în șură s-ar putea pune masa pentru vizitatori, femeile din sat să gătească cu ce produc ele în grădină…E atât de faină gospodăria asta veche încât ar fi păcat să rămână nedescoperită de turistul care își dorește să ia contact cu viața tradițională. Și, de ce nu, amenajată casa, să se poată și dormi în ea.

Iar în fața casei se vede o cărare umblată care duce la o fântână cu cumpănă. Fântâna nu e veche sau a fost refăcută, cu beton, dar încă are cumpănă și găleata de lemn în capăt. O îmbinare practică între vechi și nou și care, după urmele de pe cărare, se pare că își mai păstrează utilitatea pentru sătenii care vin să ducă apă de aici.

”De aceea nici nu închidem poarta, că mai sunt săteni care iau apă de aici”, ne spune Florin Asztalos. E și el în cumpănă dacă să ne oprească entuziasmul ideilor sau să ne lase să proiectăm în continuare ce s-ar putea face aici. Cumpănește bine, apoi ne spune că această casă este înscrisă în circuitul caselor tradiționale din județul Sălaj, un proiect al Centrului de Cultură și Artă al județului Sălaj și se speră că vor veni ceva bani de la Consiliul Județean pentru reparațiile pe care le mai au de făcut la casă. Însă componenta de viață, de înviere a casei și darea ei în folosință turistică, are nevoie de oameni care să-și dedice timpul și energia. Iar ei, Asociația, Fiii satului Doh, au resurse doar să păstreze, nu se mai pot înhăma la altele. Din păcate. Și cumpănind și noi lucrurile, îi dăm dreptate – e ușor să ai idei, dar trebuie să le și pună cineva în practică. Altfel, rămân doar niște vorbe frumoase.

Dedulcirea cu miere aurie de Doh

Dacă tot am ajuns la Doh, Florin Asztalos ne duce și la o degustare de miere. Stupina lui este pe drumul care duce din Doh la Dumuslău, pe partea stângă, pe marginea unei pante plină de pomi fructiferi. Mai mult pruni ”bistriți”, dar am văzut și cîțiva meri, aventurându-mă printre stupi. Are 100 de familii de albine și anul ăsta le-a lăsat numai pe salcâmi. A fost mai bine ca anul trecut, când albinele au ajuns la floarea de salcâm doar câteva zile. Și gustăm mierea galbenă, de parcă s-a prelins direct din soare, care încă păstrează proaspăt gustul de floare de salcâm. E atât de bună că vrem și pentru acasă. Și aici începe bătălia între gazdă și oaspete, gazda obișnuind să dea în dar, iar oaspetele propunându-și să plătească tot ce primește. Până la urmă găsim o cale de mijloc – primim darul, dar cumpărăm extra, ca să îndeplinim și obligația de ospitalitate și pe cea de susținător al producătorilor locali. Pentru că așa îi susții pe oamenii care produc – cumpărându-le produsele.

Post Views: 490