Oamenii tarinei, adica taranii vreau a zice, in dibacia lor de-a lungul secolelor, au ajuns intotdeauna prin garile vietii primii. Dar cu bunul simt care ii caracterizeaza, vesnic au pierdut trenul.Nuvela ^Prostii^ a lui Rebreanu este o marturie a faptului ca talpa tarii, adica badea Ion, dupa ce a pierdut trenul din cauza batjocurii acarilor si a maruntilor functionari, nici macar nu a replicat. Probabil ca a tras o injuratura in gand, si-a inghitit amarul si a dat totul pe seama sortii: „asa a fost sa fie”. In pura lui naivitate, truditorul gliei si cand pierde se considera norocos, fiindca el crede in echilibru si in dreapta randuiala. El stie ca oricum nu duce nimic cu el la… ceruri, ci totul ramane aici, pe pamant. Si iarta tot. Iarta ca pamantul i-a fost luat mai bine de 30 de ani de colectiv, ca este amagit cu diferite tipuri de subventii care pana la urma nu intra in buzunarul sau, ca mai marii zilei ii fura terenul agricol si il transforma in teren pentru diferite afaceri imobiliare. Ii iarta si pe cei ce stabilesc pretul la motorina, la seminte, la ingrasaminte, si ii face uitati pe cei ce i-au stabilit cote de lapte, de fructe, de legume. El nu se revolta, pentru ca este rabdator din fire si sta de veghe in lanul de semanatura, imbarbatat de ideea ca odata si odata, peste un anotimp sau doua, mirabila samanta va da colt si va inmuguri intr-o mare de spice. Badea Ion nu face greva. Pentru el greva e o stare de neconceput. Cum sa-si incruciseze el mainile cand turma de oi trebuie mulsa? Cum sa strige lozinci cand cireada de vite asteapta sa fie hranita si adapata? Si, mai ales, cum sa stea nepasator, cand samanta isi cere dreptul de a innobila ogorul? De asta nu face badea Ion greva. Nu ca ar duce-o prea bine!