15 iunie 1889 – 15 iunie 2009
„Astfel se stinse in al optulea lustru de viata cel mai mare poet pe care l-a ivit si-l va ivi vreodata, poate, pamantul romanesc. Ape vor seca in albie, si peste locul ingroparii sale va rasari padure sau cetate, si cate o stea va vestezi pe cer in departari, pana cand acest pamant sa-si stranga toate sevele si sa le ridice in teava subtire a altui crin de taria parfumurilor sale” (George Calinescu)
De ce se vorbeste atat de mult de Eminescu?! Poate pentru ca fiecare dor isi gaseste alinare in nemuritoarele versuri; fiecare durere, nadejde, deziluzie, amintire, credinta… se canta inca in romante eminesciene; pentru ca in MAREA CARTE – opera LUCEAFARULUI… „toate-s vechi si noi sunt toate”; poate pentru ca EL a exprimat cel mai profund si complex sufletul romanesc; poate pentru ca „fara EMINESCU am fi mai altfel si mai saraci”!!!
Trecut-au anii… 120, de cand, obosit de patimi si pacate lumesti, Eminescu s-a dus sa stea de vorba cu stelele, el insusi devenind astru.
Se spune ca sufletele care se iubesc cu adevarat in „lumea cu nume si dor”- se cheama in vesnicie.
Eminescu a cautat pe pamant IUBIREA totala, menita sa dea un sens tuturor lucrurilor, trairilor, simtamintelor, dar nu i-au fost harazite decat clipe, iar acestea purtau, se pare, numele: VERONICA MICLE:
„Iti multumesc pentru fericirea pe care ai raspandit-o asupra vietii mele…Tu esti stapana mea si singura credinta in lume. Te iubesc cu toata privatiunea de sentiment a trecutului meu;viata mea a fost un pustiu, nimeni nu m-a iubit in adevar…Esti singura mea avere si fericire”.
Veronica l-a urmat pe Luceafar („Eminul meu iubit”) in lumea fara nume, la 3 august, acelasi an, ascultandu-i chemarea nerostita si a ramas pentru totdeauna in pamantul sfant al manastirii Varatec.
Una din cele mai frumoase si emotionante prietenii din literatura romana a fost aceea dintre Mihai Eminescu si Ion Creanga.
Legendara prietenie s-a legat dupa o lunga perioada de cautari, de rataciri, un drum lung de suferinte… a fost menit sa se gaseasca pentru ca erau nascuti, parca, din acelasi ochi de LUMINA!
Ascultandu-l pe Creanga cum povestea copiilor, Eminescu a exclamat, ca de pe alta lume: „Deci dumneata erai!? Stii cat te-am cautat??!”
Eminescu stia ca undeva, in aceasta lume, trebuie sa se afle Imparatul Povestilor!!!
1889 – tristul an al mortii lor.
La 15 iunie EMINESCU si-a contopit chipul cu lumina LUCEAFARULUI, iar cei care privesc acest astru isi vor aminti vesnic de GENIUL fara seaman pe care l-a daruit lumii intregi pamantul romanesc…: „Pasiti incet cu grije tacute, fetii mei/Sa nu-i calcati nici umbra, nici florile de tei./Cel mai chemat s-aline din toti, si cel mai teafar/Si-a inmuiat condeiul de-a dreptul in LUCEAFAR”.
(T. Arghezi – Inscriptie pe amfora LUI)

Post Views: 86