Din cuprinsul Sfintei Evangelii a Duminicii a 25-a după Rusalii am aflat cum un învățător de lege iudaică, adică un om care cunoștea bine Legea lui Moise și celelalte Scripturi Sfinte ale Vechiului Testament, L-a întrebat pe Mântuitorul: “Cine este aproapele meu?” Dar de ce, oare, a pus el această întrebare? Era, oare, o nouă cursă pe care voia s-o întindă Mântuitorului, sau poate căuta într-adevăr răspuns unei întrebări care mocnea în sufletul său și al altora? Dacă cineva ne-ar pune astăzi această întrebare, ne-ar fi foarte ușor să răspundem, dar atunci nu era atât de ușor. Până la Mântuitorul, chiar unul dintre cei mai de seamă cugetători pe care i-a avut antichitatea, marele învățat și filozof Aristotel, socotea că sclavii, de pildă, nu au aceeași natură cu oamenii liberi și deci nu merită a fi tratați la fel cu oamenii liberi. De aceea, și în legile după care se conduceau grecii și romanii, sclavii erau considerați ca “lucruri”, nu ca persoane”,-lucruri de care stăpânul lor putea să se folosească și să abuzeze după bunul plac, fără a fi pedepsit. Evreii, prin Moise au primit o lege dreaptă, iar inspirații profeți ai Vechiului Testament propovăduiseră o doctrină largă, umanitară, o doctrină a iubirii universale, a iubirii care trebuia să treacă peste granițele iudaismului, îmbrățișând lumea întreagă. Cu toate acestea, și evreii erau încătușați în vechi prejudecăți egoiste, care întunecau frumusețea legii și a învățăturilor profeților până într-atât, încât nici chiar un învățător de lege nu era lămurit, sau cel puțin își putea îngădui să se arate nelămurit, asupra înțelesului cuvântului “aproapele”. și ce frumos ni se pare răspunsul Domnului Iisus, exprimat prin parabola samarineanului milostiv! și știm cum Mântuitorul, ca să facă și mai izbitor contrastul între vechea mentalitate, strâmtă, egoistă, lipsită de iubire față de aproapele, și învățătura iubirii universale stop_coloana ce trebuia să se răspândească în lume, pune față în față tocmai purtarea unor oameni apropiați celui căzut între tâlhari, iudei ca și el, ba încă oameni ai Templului, un preot și un levit, și purtarea unui samarinean, adică al unui om al cărui neam, tot iudeu la origine, devenise însă cu vremea străin prin amestecul cu alte popoare și prin îndepărtarea de credința curată iudaică. Știm cum s-au purtat preotul și levitul: cum s-a purtat samarineanul de asemenea știm. Preotul și levitul, uitând porunca iubirii aproapelui, sau înțelegând-o strâmt, au ocolit pe cel căzut între tâlhari. Celălalt, samarineanul, împins de mila din sufletul său, a dat nenorocitului drumeț îngrijirile necesare, fără a se întreba dacă era samarinean, iudeu sau de alt neam. “Care dintre cei trei ți se pare că a fost aproapele celui căzut între tâlhari?”- a întrebat Mântuitorul pe învățătorul de lege “Cel care a avut milă de el”- a răspuns acesta. “Mergi de fă și tu asemenea”- îi spune atunci Mântuitorul, adică ia aminte și învață că aproapele tău este orice om, iudeu sau samarinean, grec sau de alt neam; de oricine trebuie să-ți fie milă când se află în suferință; în orice om trebuie să vezi un frate al tău,să te vezi chiar pe tine însuți și să-l iubești ca pe tine însuți. Iată tâlcul parabolei din Evanghelia de astăzi. Dumnezeu cere de la noi iubire, iubire fără margini, fără îngrădiri de neam, de rasă, de religie. Dumnezeu ne cere să fim samariteni milostivi, să ajutăm pe orice om în suferință, să nu-l ocolim, să nu ne împietrim inima în fața suferinței omenești.

Post Views: 64