Dupa ce amar de vreme au stat de veghe in lanul de grau, taranii nostri trec in vesnicie, usor, usor, ca si pridvorul casei parintesti din satul in care lumea parea ca nu se va sfarsi niciodata. Nu stiu de ce, in ce ma priveste, de cate ori campia incepe sa geama sub unduirea si greutatea holdelor ma napadesc amintirile si-mi spun in mine precum poetul “De ce m-ati dat de langa voi/ De ce m-ati dat de-acasa?” Vremea a vremuit. Osia pamamntului s-a mai inclinat un pic, dar cei de demult au continuat sa spere. Si a fost asa un timp. Blestemul pamantului a ramas pentru taranul acestor plaiuri icoana a insesi vietii lui, legendarul Ion calcand constient traditiile si obiceiurile vietii cladite in cumintenie, doar pentru a se sti plugar, doar pentru a simti si el ca este in randul lumii. Au existat chiar, prin vreme, furtuni sufletesti de nelinisti, fiindca a-ti parasi ograda parinteasca, sfoara de pamant din camp, semnifica o neingaduita dezertare de la rosturile firesti ale satului, o tradare de neiertat a statutului de gospodar intemeietor de vesnicie. Cei care au norocul sa aiba amintiri coboara in amintire. Cei tineri viseaza bejenia si abia de inteleg ceva din basmele cu “a fost odata ca niciodata”.