Vicarul Silvaniei Petru Cupcea, semnatar al Unirii Transilvaniei cu România a decedat în fata altarului în care slujea -

Originile nobiliare românesti

S-a nascut la 21 mai 1875 în localitatea Calinesti, Maramures, ca fiu al dascalului Ioan Cupcea si al Mariei Cupcea, nascuta Rednic. Tatal sau a absolvit vestita scoala normala de învatatori din Sighetu Marmatiei, unde l-a avut ca profesor pe inimosul nationalist Ioan Busitia.
Petru Cupcea provenea dintr-o familie româneasca maramureseana, care avea diploma nobiliara. Nobilitatea lui a fost atestata dupa ambii parinti: tatal sau facea parte din familia Cupca de Budesti, înobilata la anul 1690 de catre principele Gabriel Bethlen; mama sa facea parte din stravechea familie Rednic de Giulesti si Ciocmani, având diploma nobiliara înca din anul 1349.

Formarea profesionala

A urmat cursurile scolii primare din Ocna sugatag. Clasele liceale le-a urmat la Sighet, clasele inferioare (I-IV) la piaristi, iar cele superioare (V-VIII) la reformati. Îsi ia bacalaureatul cu foarte bine, în anul 1894, fiind primit apoi de catre episcopul Mihail Pavel în rândul clerului oradan si trimis sa urmeze studiile teologice la Universitatea din Budapesta. Printre colegii sai de facultate îi amintim pe Valeriu Traian Frentiu, episcop al diecezei de Oradea în perioada interbelica si reputatul publicist Alexandru Ciura.
În timpul studentiei a fost ales de colegii sai români în functia de presedinte al Societatii literare care functiona în clandestinitate la Budapesta. Întrunirile se desfasurau sub castanul din curtea facultatii, care a fost botezat simbolic „Bucuresti”. Aici studentii citeau revistele „Convorbiri literare” sau „Semanatorul”, pe care le primeau clandestin din România. A facut parte din generatia glorioasa de studenti care, în frunte cu Alexandru Ciura si Octavian Goga au întemeiat revista „Luceafarul”.
A absolvit studiile superioare teologice la 1 octombrie 1898, când a fost numit profesor la Scoala Normala a eparhiei române unite din Oradea. A predat la catedrele de româna, matematica si fizica, distingându-se ca un pedagog cu alese calitati si fiind apreciat atât de superiori cât si de elevi.
În anul 1901 s-a casatorit cu Augusta Pteancu, fiica vrednicul dascal din Carei, Gheorghe Pteancu, iar din fericita lor casatorie au rezultat 6 copii, din care 4 au supravietuit mortalitatii infantile foarte mari din acea perioada: Maria, casatorita cu dr. Victor Munteanu, sef de lucrari la Clinica din Cluj; Lucia, casatorita cu profesorul emerit Leontin Ghergariu, fost director al gimnaziului de baieti din Zalau; Salvator Cupcea si Emilia, aistenta la Institutul de Botanica din Cluj.

Preot în Fegernic, Carei si protopop în Supurul de Jos

Dupa casatorie, pe data de 19 decembrie 1901 a fost hirotonit ca preot, iar în anul 1902 a fost numit ca administrator parohial în Fegernic, Bihor. De aici, în anul 1904 a fost numit ca preot, catehet si profesor de limba româna la liceul piarist din Carei. Alaturi de socrul sau si de alti intelectuali a dus o lupta grea pentru pastrare identitatii românesti în aceasta zona. În clipele când avea putin ragaz facea cu bucurie si pe contabilul filialei bancii „Albina”, întemeiata, la fel ca celelalte banci românesti, cu scopul de a emancipa si din punct de vedere economic taranimea româna, pentru a-si putea trimite copiii la studii.
În anul 1912 a fost transferat în parohia Supurul de Jos si numit protopop al districtului Supur, unde a pastorit pâna în anul 1932, când a fost numit vicar al Silvaniei, care avea sediul la Simleu.

De la Marele Razboi la Marea Unire

Izbucnind prima conflagratie mondiala, protopopul Cupcea plânge cu amar atunci când aude clopotele care anuntau caderea Bucurestiului. Era trista zi de 7 decembrie 1916, când l-a ordinul autoritatilor s-au tras clopotele în biserici.
În toamna anului 1918, anacronicul imperiu dualist austro-ungar se gasea într-un proces accentuat de disolutie. Evenimentele revolutionare îl surprind pe protopopul Cupcea în parohia sa din Supurul se Jos. Vestea revolutiei a fost primita de la soldatii reîntorsi de pe front. El relateaza ulterior ca la începutul lunii noiembrie, sfatuindu-se cu satenii si intelectualii au organizat o adunare generala, care a avut ca scop înfiintarea consiliului national si a garzii nationale române din comuna. În acest context istoric, noile organe ale puterii, îndata dupa constituirea lor, au înlaturat autoritatile austro-ungare.
Pe data de 22 noiembrie 1918, la sediul bancii „Vulturul” din Tasnad are loc adunarea generala a românilor din cercul pretorial al Tasnadului. Au fost prezenti reprezentantii tuturor localitatilor din cerc, „un numar frumos din popor si aproape toti intelectualii din cerc”. Cu aceasta ocazie au fost alese organele de conducerea ale Consiliului national român din cercul Tasnadului si cei 5 delegati care urmau sa participe la Marea Adunare Nationala de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918.
La finalul evenimentului, protopopul Petru Cupcea, „dupa o vorbire însufletitoare” face cunoscuta suma care s-a adunat pentru acoperirea cheltuielilor. Adunarea se încheie într-o atmosfera entuziasta, cu intonarea cântecelor patriotice „Desteapta-te Române”, „Hora Unirei” si „La arme”.
Împreuna cu Coriolan steer, presedintele C.N.R. Tasnad, Teodor Muresan, notar si Ioan Matei, a supervizat alegerea celor cinci delegati din cercul electoral Tasnad care au participat la Adunarea Nationala de la Alba Iulia. El a participat ca delegat de drept din partea clerului.

Calvarul suferit pentru ca a semnat Unirea

Petru Cupcea spune ca dupa participarea la Adunarea Nationala de la Alba Iulia a arborat steagul românesc pe turnul bisericii din Supurul de Jos, unde pastorea. Banuind ca autoritatile nu îl „vor rabda acolo multa vreme”, a „cocotat” tricolorul „sus de tot, aproape de cruce”. Fiind o zona intens circulata, în special de trenuri, steagul tricolor a deranjat autoritatile si armata bolsevica secuiasca din zona Tasnadului: „Treceau trenuri, dupa trenuri, salve de pusti se descarcau ziua si noaptea; sacuii mai des împuscau de dreptul în clopotnita, ochind steagul”. Neavând sansa se reusita în doborârea steagului, autoritatile l-au somat pe preotul Cupcea sa de-a jos steagul, dar el raspunde cu curaj ca era „în drept” sa-l arboreze si ca nu-l va da jos nici sa-l spânzure.
Autoritatile si secuii bolsevizati nu au renuntat la planul lor. Pe data de 26 decembrie 1918, pe când preotul Cupcea se afla, din fericire, la un bolnav, soldatii secui aflati în trecere, „vazând acest steag, au dat asalt bisericii, smulgând si batjocorind tricolorul national”. Au devastat apoi casa parohiala, „lovind-o pe sotia si pe copiii mei”, aruncând arhiva si cartile din biblioteca în noroi.
În urma acestui incident, preotul Cupcea a protestat telefonic si telegrafic la organele judetene si chiar la Ministerul de Razboi din Budapesta, carora le-a cerut sa restituie imediat tricolorul.
Ca urmare a acestor proteste energice, pe data de 4 ianurie 1919, preotul Cupcea a fost anuntat telefonic ca a doua zi i se va restitui steagul. Era ziua de 5 ianuarie, zi de duminica, iar preotul Cupcea împreuna cu credinciosii din Supurul de Jos se gaseau la Sfânta Liturghie, când apar 40 de soldati, în frunte cu doi locotenenti cu misiunea de a-i preda steagul, la care preotul Cupcea le raspunde cu curaj: „Nu! Nu de la mine l-ati luat. De unde l-ati ridicat acolo se cade sa-l puneti. În turnul bisericei: Asa cere dreptatea”.
În aceste conditii, unul dintre locotenenti a dat ordin, iar doi soldati s-au urcat în turla bisericii asezând drapelul pe locul de unde fusese luat. „Când steagul a început sa fâlfâie de pe înaltimea turlei – spunea vrednicul preot Cupcea – noi, cu totii am intonat „Pe-al nostru steag”.
Din ziua de Boboteaza, la casa parohiala s-au instalat trei ofiteri, 12 soldati si notarul satului, urmarindu-l permanent pe preotul Cupcea si asteptând ordinul pentru a-l aresta. Era sicanat permanent, fiind întrebat despre fuga învatatorului Ioan Matei, semnatar si el al Unirii Transilvaniei cu România, în calitate de deputat ales în cercul electoral Tasnad. Fiind curtea plina de credinciosi, soldatii nu cutezau a-l aresta pe preotul Cupcea, care spune ca atmosfera era foarte încarcata si românii hotarâti sa-i linseze pe jandarmi si soldati, daca el nu ar intervenit sa-i linisteasca: „S-au molcomit oamenii stapânirei mai ales când au simtit ca poporul se misca. De câta vreme fierbea el si rabda, ca vitele la jug … Acum se umpluse paharul! Nu-i mai recunosteam. A trebuit sa me zdrobesc zile întregi pâna sa-i linistesc si sa le scot juramânt solemn, ca nu vor jafui si nu vor face moarte de om”.
O scurta perioada a fost relativ liniste, însa în ziua de 5 februarie 1919, pe când preotul Cupcea se întorcea de la o înmormântare, la casa parohiala din Supurul de Jos au sosit 4 jandarmi, care l-au somat sa plece cu ei la Tasnad: „le-am cerut ragaz, macar o ora – spunea preotul Cupcea -, sa-mi iau alte haine si ceva merinde. Dar ei staruiau sa plec numaidecât, caci altcum scapam trenul, si în cazul acesta ne vor duce pe jos. Am plecat cum ieram în reverenda, cu cartea de rugaciuni, încaltat în cizme, caci iera iarna … Nu aveam nici o teama, me stiam cu constiinta linistita.
La Tasnad a fost tinut o noapte în cazarma de jandarmi, apoi în temnita judecatoriei de ocol. Dupa o ancheta sumara a fost trimis în fata Curtii martiale din Debretin. În seara de 7 februarie a fost anchetat de catre un capitan si doi locotenenti, care l-au acuzat ca a întrerupt firul de telefon dintre Tasnad si Supur, ca îl ascundea pe învatatorul Ioan Matei. De asemenea, l-au acuzat de spionaj pentru români si de „purtare rea fata de unguri”. Totusi, prima întrebare a fost ce a cautat la Alba Iulia: „M-au dus într-o camera în cazarma sacuilor, unde m-au încuiat, spunându-mi-se ca mi-se va lua interogatorul a doua zi. Am protestat si am cerut sa fiu dus numaidecât în fata tribunalului. M-au ascultat de data asta. Întâi m-au întrebat: «Pentru ce ai fost la Alba Iulia ?» Am raspuns: «Pentru ca atunci ne încredeam în loialitatea ungureasca. Ne-a pus chiar guvernul ungar trenul la dispozitie în baza dreptului wilsonian, ca fiecare neam sa dispuna singur asupra sortii sale» A doua întrebare: «Pentru ce ai agitat?» Am raspuns: «Daca ma agitam eu si daca nu scoteam juramântul de la credinciosii mei, azi nu mai vedeati în satul mei nici un picior de unguri sau de jidani». A treia întrebare: «Cunosti Dta depesa asta ?» Aici era mai greu de raspuns. stiam ca trupele românesti sunt aproape si ca ungurii au scos sinele la o anumita gara. S-a expediat deci o telegrama, în care un om de încredere era anuntat pe departe … N-o spesasem eu, ci o transcrisesem, ca sa fie mai legala. Am raspuns totus: «Da, depesa nu-i a mea, dar am transcris-o … S-au pierdut niste purcei la o gara … A venit omul sa fac depesa »”.
De la interogatoriu l-au dus spre celula unde era închis, dar pe traseu s-a petrecut un scenariu tipic revolutiilor bolsevice, fiind lasat de catre procuror prada soldatilor secui beti, care l-au batut cu bestialitate, pâna l-au lasat aproape fara suflare: „M-au dus iarasi în camera mea. Pe coridoare erau plin de sacui beti … Cum m-au zorit, s-au napustit spre mine … Am întrebat de procuror: «Me rog cine me apara ?» S-a adresat soldatilor, le-a spus se me duca în alta camera si a disparut. Când am ramas singur cu ei, stiam ca sunt pierdut. M-am pornit sa plec pe scari în jos si eram dedesubt, unde era mai întuneric, am auzit ca striga unul: «Rajta!» Pe el. Instinctiv mi-am acoperit capul cu mâinile si m-am ghemuit … si s-au pornit loviturile, cu patul pustii … De la cea dintâi am simtit, ca mi-a crepat capul … Simtiam cum sângele se strecoara cald peste mâini … Am numarat pâna la treizeci de lovituri … apoi am cazut ca o cârpa … Într-un târziu au venit de m-au ridicat si m-au dus la pârcalab. Sângele îmi vâjâia în ciubote; ochiul stâng îmi era îngloiat în sânge închegat, iar cu dreptul nu vedeam decât daca ridicam cu mâna bucatile de piele rupta, rupta, ce atârna peste dânsul. Pârcalabul n-a voit sa ne primeasca … Spunea, ca pot muri în toata clipa, si el nu ia raspunderea … Atunci mi-au deschis poarta si mi-au racnit: «Cara-te, iute, ca te spânzuram …». M-am târât încet, cu cea din urma sfortare a instinctului de conservare, proptindu-ma de pareti … În strada am cazut iaras. Simtiam cât de rece e zapada … si-mi cadea bine. Într-un târziu doi soldati beti trec pe lânga mine. Se opresc. Unul me scotoceste prin buzunare si-mi scoate paralele … Atunci i-am rugat târându-me în genunchi: «tineti paralele dar luati-mi macar o birja sa me duca la spital !» Se vede ca mai era în ei macar un ultim rest de cinste, caci mi-au împlinit cererea”.
A fost internat în stare grava în spitalul din Debretin, unde 35 de zile s-a zbatut între moarte si viata. Întremându-se putin, sotia sa, Augusta, l-a dus la Oradea si l-a ascuns la Episcopie, apoi la un hotel, pâna în ziua de 20 aprilie 1919, când are fericirea de a vedea armata româna intrând victorioasa în Oradea. În Duminica Tomii s-a reîntors acasa la Supurul de Jos si în mijlocul credinciosilor pe care îi pastorea.
A mai avut nevoie de un an de zile pentru a-si reveni complet, pâna când i s-au vindecat bratele si coastele rupte, capul spart.
Întrebat de un ziarist la ce anume s-a gândit în momentul când se afla la Debretin, în mâinile bandelor de asasini, i-a raspuns urmatoarele: „În acele momente de grea suferinta, într-o strafulgerare, parca mi-am vazut copiii si sotia ramasi fara sprijin. Am încercat totusi sa ma îmbarbatez, gândindu-ma ca ei vor putea fi mândri ca si sângele tatalui lor s-a varsat pentru realizarea unui tel nobil – înfaptuirea unitatii nationale – si ca vor trai ca oameni liberi într-o tara româneasca unificata”.
Protopopul Cupcea nu a relatat multor persoane calvarul prin care a trecut, preferând sa uite suferintele, considerând ca a fost vointa lui Dumnezeu si ca asa trebuia sa se întâmple. Doar la insistenta unor apropiati, precum bunul sau prieten si fost coleg de facultate, Alexandru Ciura, si-a deschis sufletul. Reputatul prozator si publicist s-a întâlnit cu Petru Cupcea în timp ce facea o vizita particulara la Sibiu, unde se gasea la momentul respectiv sediul Consiliului Dirigent, guvernul provizoriu al Transilvaniei si al oficiosului P.N.R., „Patria”, unde publica si Alexandru Ciura. Era vara anului 1919, când înca ranile trupesti si sufletesti ale protopopului martir erau foarte vizibile.

Membru marcant al Astrei salajene, consilier judetean si presedinte al Consiliului Judetean Salaj

Dupa Marea Unire, protopopul Petru Cupcea a continuat sa faca politica activa în cadrul Partidului National Român, devenit dupa 1926 Partidul National taranesc. Consilier judetean în mai multe legislaturi, în anul 1937 a fost ales presedinte al Consiliului Judetean Salaj.
Pe tarâm cultural, asa cum am vazut mai sus, Petru Cupcea s-a implicat înca din perioada studentiei, când a colaborat la câteva gazete românesti, în special la ziarul „Dreptatea” din Timisoara”. A colaborat, apoi, la revistele „Pastorul Sufletesc” din Simleu, „Ravasul” din Cluj, „Unirea” din Blaj etc. De asemenea, a fost autorul mai multor manuale de geometrie, fizica, matematica si gramatica, în perioada cât a fost profesor la Oradea si Carei. A activat si în cadrul Astrei salajene. Ca o recunoasterea a activitatii sale culturale, pe data de 23 ianuarie 1927, când la Supur are loc adunarea de reorganizare a despartamântului Astrei din Plasa Supur, Petru Cupcea a fost ales presedinte de onoare.
Pe tarâm religios a îndeplinit urmatoarele functii: asesor consistorial (1918), arhidiacon onorariu (1923), exactor diecezan (1926) si din nou protopop al districtului Supur, dupa rearondarile diecezelor din anul 1930.

Vicar al Silvaniei si sfârsitul tragic în fata altarului

În urma rearondarilor, vicarul Silvaniei, Emil Bran a fost transferat la Episcopia din Oradea si astfel functia de vicar foraneu al Silvaniei a ramas vacanta. În anul 1932, protopopul Petru Cupcea a fost numit de catre dieceza de Oradea ca paroh I al Simleului Silvaniei, protopop al disctrictului Simleu si vicar foraneu episcopesc al Silvaniei.
Vrednicul vicar a pastorit la simleu pâna în fatidica zi de 17 iulie 1940. În acea dimineata, la fel cum a facut în fiecare zi, când a putut, în cei 40 de ani de preotie, se afla si a servit liturghia „în vechea si impunatoarea biserica unita din Simleu”. I s-a facut rau, a cazut si a încetat din viata în fata sfântului altar, „pe care l-a servit cu atâta cucernicie si devotiune”.
Familia îndoliata anunta cu durere în aceesi zi decesul celui care a fost vicarul Petru Cupcea, sot, tata, bunic, frate si socru, la vârsta de 65 de ani, din care 40 de preotie. Ramasitele lui pamântesti au fost asezate spre vesnica odihna în cimitirul greco-catolic din Simleu Silvaniei. Slujba de înmormântare a avut loc în ziua de 19 iulie 1940, la biserica din Simleu.

Post Views: 73