Marea și-a închis pântecele, în acea noapte, mărturisindu-și neputința de a-i mai sătura, pe cei care cereau mereu, și nu se mai îndestulau. Erau nedumeriți pescarii și toată mulțimea de pe țărmuri, pentru că marea aceasta era- din moși strămoși- strachina nesecată, care le dădea hrana de toate zilele. Ce se întâmplase? Nu cumva, și ea Îl aștepta pe Cel ce venise cu mana din cer? N-a mai trecut mult, când El s-a arătat și acolo, însoțit de mulțime de oameni veniți să asculte cuvântul lui Dumnezeu. și a început și aici săturarea celor flămânzi, după metoda din pustie, când a săturat mii de oameni flămânzi. Mai întâi le-a săturat foamea sufletească, vestindu-le cuvântul la început de pe țărmul mării, apoi, constatând că ascultătorii se înmulțeau și-L îmbulzeau, a urcat într-o corabie (barcă pescărească), care era a lui Simon- ce se va numi Petru- a continuat să vorbească mulțimilor. După ce i-a îndestulat sufletește pe cei ce ascultau, I-a zis lui Simon: depărtează corabia la adânc și aruncați mrejele voastre ca să pescuiți. Simon, cinstit în sufletul său și obosit de atâta trudă depusă o noapte întreagă, dar neștiind cine îi poruncește, a răspuns:,, Învățătorule, toată noaptea ne-am trudit și nimic nu am prins, dar după cuvântul Tău, voi arunca mrejele”. Ascultarea de cuvântul lui Iisus n-a fost zadarnică. Cu ochii pierduți, cu mâinile tremurânde și cu încleștarea trupului simțea că se petrece ceva neobișnuit: mrejele se umpleau, corabia se înclina. Cutremurat în ființa lui, privea la Iisus, dar nu știa ce să creadă. Totuși, om îndemânatec fiind, a chemat pe pescarii din cealaltă corabie și le-au umplut pe amândouă cu pește. Când Simon a ascultat cuvîntul lui Iisus, nu știa încă cine este Iisus, departe fiind de credința în Hristos Domnul, Fiul lui Dumnezeu, și de aceea i-a spus ,,Învățătorule”. Nici el și nici ceilalți stop_coloana pescari nu bănuiau înainte de prinderea atâtor pești că înaintea lor este ,,Cel ce dă hrană la tot trupul”(Psalm135,25). Acum, cu atâta belșug de pește prins, Domnul a răsplătit și noaptea de trudă a pescarilor, risipindu-le îngrijorarea și împlinind trebuințele lor. Înțelegem de ce pe toți i-a cuprins frica, văzând atâta belsug de pește. Simon, ca un pescar destoinic ce era, a putut aprecia faptul că pescuirea minunată I se datorează lui Hristos și nu strădaniilor lor. Zguduit până în adâncul sufletului său, Simon nu-L mai numește pe Iisus ,,Învățătorule”, ci, căzând în genunchi, strigă:,,Ieși de la mine, Doamne, că sunt om păcătos”; în fața acestei desfășurări de putere, Îl numește ,,Domn”. Simțul păcătoșeniei în fața lui Dumnezeu este o nestemată pentru suflet, e începutul drumului de mântuire. Fricii lui Simon-Petru, care îngenunchease strigând, blândul Cunoscător de inimi îi răspunde: ,Nu te teme; de acum înainte vei fi pescar de oameni”. și, într-adevăr, Simon și ceilalți pescari, au tras corăbiile la țărm, au lăsat totul și au mers după Iisus. Minunea aceasta ne arată cât de zadarnice sunt toate strădaniile omenești fără ajutorul lui Dumnezeu ,,De n-ar zidi Domnul casa, în zadar s-ar osteni cei ce o zidesc” spune psalmistul( Psalm 126,1). Dacă zidarii clădesc în numele lui Dumnezeu, au să ridice palate, chiar dacă mâinile lor sunt slabe și materialele sărace. Dar dacă zidesc în numele lor, lucrul mîinilor lor se va prăbuși cum s-a prăbușit turnul Babel. 

Post Views: 65