Dăruind, vom dobândi!

Dragilor, când ne gândim la post, primul lucru care ne vine în minte este sacrificiul, renunțarea, asprimea. Și nu este greșită această abordare, decât dacă ne oprim la postul privit ca și renunțare, fără să vedem și celalalt aspect: renunțăm pentru a primi de fapt mai mult. Postul devine astfel un mijloc de echilibrare, de cumpătare, de revenire la starea inițială, de înălțare a naturii căzute. Prin post renunțăm la ceea ce este prea mult din natura noastră umană, pentru a lăsa loc lui Dumnezeu și naturii divine.

Cel mai adesea, în perioada postului, ne gândim și suntem stimulați să facem bine. Practicile filantropice și organizațiile umanitare sunt foarte răspândite în zilele noastre și acest lucru este foarte bun, atât timp cât nu uităm, sau nu punem în umbră, obiectul binefacerii noastre. Dacă facerea de bine se rezumă doar la împăcarea conștiinței noastre pentru o vreme, atunci aceste fapte sunt lipsite de esență. ”Binele nu este bine, dacă nu se face bine”, ne spune Ioan Damaschin.

Noi oamenii ne dorim adesea să facem bine în exterior, dar interiorul nostru este de multe ori destrămat. Până ce nu construim un sine mai bun, nu putem crea o lume mai bună. Reforma noastră trebuie să înceapă în interior, printr-un efort necontenit al purificarii. Acesta este postul cel mai profund și făra acest fundament solid ca punct de pornire, actelor noastre de caritate le va lipsi profunzimea.

”Și de aș împărți toată avuția mea pentru hrana săracilor și de aș da trupul meu să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi folosește..”, ne spune apostolul Pavel.

Dăruind vom dobândi…auzim des aceste cuvinte, atât de des încat pentru unii dintre noi au devenit un slogan perimat. Ne oprim la primul cuvant: dăruim…fără să ne mai punem întrebarea: Cum să dăruim mai bine ca să ne dobândim pe noi înșine? Cum să dăruim mai bine ca să dobândim o conștiință curată, înnoită, împlinită? Cum să dăruim mai bine pentru ca micile noastre ofrande să fie primite și plăcute înaintea altarului?

Dostoievski spunea că nu există bunăvoință și caritate dacă nu este credință în nemurire.

Dacă oferim darul nostru din dragoste pentru Dumnezeu și cu gândul la responsabilitatea pe care o avem unii pentru alții, postul nostru va căpăta valențe sfinte și nu va risca să devină un agent de marketing.

El va trezi în noi simțământul carității autentice, care este o stare harică. Adevărata caritate își găsește izvorul în inima lui Dumnezeu, ne dezvăluie Steinhardt. Ea ne dă imboldul de a ne substitui seamănului nostru, de a ne părăsi pe noi înșine și de a lua locul celuilalt, fiind una cu el. Aceasta este pilda pe care ne-o dă Hristos pe cruce, aceasta este învățătura pe care o găsim și în inima unei mame care este gata oricând să se substituie copilului său în suferință.

Postul Paștelui ne pregătește pentru cea mai mare trecere, de la moarte la viață, de la omul căzut la omul înălțat, de la obiceiurile dăunatoare la cele ziditoare.

Să nu ne temem să daruim mai mult din noi înșine. Să nu ne temem să dăruim în mod autentic. Să nu spunem ca Sfântul Augustin în tinerețe: ”Vreau să te iubesc Doamne, dar puțin mai târziu, nu acum”. Să renunțăm la lumânări dacă putem dobândi soarele!

Dăruind, vom dobândi!