Vladimir Ghika: ” O! Zi care sfârșești, dă-mi lecție de cum se moare!”

Dragi cititori, suntem invitați și astăzi să reclădim împreună mozaicul trecutului, pentru a avea repere valide pentru prezent și o credință neclintită în viitor. Biserica Greco-Catolică și Romano-Catolică ne oferă astăzi înspre venerație și reflecție imaginea strălucită a unui suflet pe care Dumnezeu l-a dăruit țării noastre, ca el să rămână pildă pentru timpul său, dar și pentru timpurile noastre.

Maestru în a privi pământul ca să vadă cerul, prieten intim al tainei lui Christos și expert în ale omului, Monseniorul Vladimir Ghika a fost o personalitate istorică cu o profundă viziune ontologică și cu o vastă dimensiune morală.

El s-a născut la data de 25 decembrie 1873 în Constantinopol, Imperiul Otoman și a fost un prinț, diplomat, scriitor, om de caritate, preot român biritual (latin și bizantin), nepotul lui Grigore Alexandru Ghika, ultimul principe al Moldovei. Tatăl lui Vladimir a fost Ioan Grigore Ghika, diplomat, ministru al aparării și ministru de externe al României, iar mama sa, Alexandrina Moret de Blaremberg, a fost descendentă din Henric al IV-lea, regele Franței.

Deși greu să cuprinzi ”zonele” universului scrutat de gândurile inimii și minții Monseniorului, extraordinara sa activitate apostolică laicală s-a desfășurat în lumea întreagă, începând din București, Roma, Paris, până la Congo, Tokyo, Sidney, Buenos Aires.

În România, Vladimir s-a dedicat operelor de caritate și a deschis primul dispensar gratuit Bethleem Mariae la București, a pus bazele marelui spital și sanatoriu Sfântul Vincențiu de Paul, înființând astfel primul spital gratuit din România și prima ambulanță, devenind fondatorul primei opere catolice de caritate din România.

A participat la serviciile sanitare în războiul balcanic din 1913 și s-a dedicat fără frică îngrijirii bolnavilor de holeră la Zimnicea. În timpul Primului Război Mondial s-a ocupat de misiuni diplomatice, de victimele cutremurului de la Avezzano, de tuberculoșii din ospiciul din Roma și de răniții de război.

În 7 octombrie 1923 a fost sfințit preot la Paris, iar la 3 august 1939 s-a întors în România unde l-a surprins cel de-al Doilea Război Mondial. După venirea la putere a comuniștilor, dând dovadă de un eroism extraordinar, Vladimir a refuzat să părăsească România și să plece cu trenul regal, rămânând în București pentru a fi alături de săraci și bolnavi, să-i poată ajuta și încuraja atunci când vor începe bombardamentele aliate.

A fost arestat la 18 noiembrie 1952 sub acuzația de „înaltă trădare” și întemnițat la Jilava unde a fost amenințat, bătut până la sânge și torturat. În urma procesului desfăşurat în 1953, când s-a apărat singur, a fost condamnat la trei ani de închisoare.

”A-L iubi pe Dumnezeu înseamnă a găsi putința de a fi fericit până și în cele mai cumplite nenorociri”… și acolo, între zidurile închisorii unde avea să-și consume jertfa martirică, Monseniorul Ghika a dat strălucire consacrării sale, aducând seninătate și speranță în inimile celor închiși, anchetați și torturați.

Acest prinț al blazonului, dar, mai ales, al nobleței interioare, a cărui concepție despre Dumnezeu nu a putut fi stăvilită de gratiile închisorii, s-a stins din viață la data de 16 mai 1954, lăsând în urma sa pilda unei vieți eroice și memorabile pentru întreaga veșnicie.

Dintre gândurile și trăirile sale, Monseniorul ne sfătuiește să învățăm cu precădere să trăim în ”a fi” și nu ”a face”, să nu uităm niciodată că cele mai frumoase zile nu sunt niciodată frumoase pentru toţi și să ne îngrijim ca viața noastră să aibă și ea ceva memorabil în ea.