MOTO: „Vom fi iarasi ce-am fost si mai mult decat atat” (Petru Rares)
Marele istoric Gheorghe Bratianu, si intre zidurile de la Sighet, explica apropiatilor de celula si suferinta – miracolul fiintei neamului lor cel romanesc. Sa te nasti din doua mari neamuri, apoi sa porti in sange si cuget Sigiliul Romei, sa fii inconjurat si invrajmasit de popoare imperiale, sa stai veacuri in „calea rautatilor”, sa te infratesti cu codrul in vremurile grele, sa folosesti cu dibacie arta diplomatiei cu sabia si scutul apararii, sa-ti canti din fluier si din frunza doina bucuriei, dar si de jale si veacuri sa fii tot acasa, pe pamantul tau si al stramosilor tai – acesta-i miracolul, aceasta-i minunea si taina existentei de peste 2000 de ani a poporului cel romanesc. Si suntem tot acasa, pe plaiurile Carpatilor, pe Dunare, pe Nistru si Tisa, pe Jiu si Somes si pana la Marea cea Mare, in spatiul mioritic, cantandu-ne jalea si bucuria in vechiul nostru grai romanesc – dulce ca un fagure de miere.
Am stat mult timp in „calea rautatilor”, dar tot in casa noastra am ramas, am fost veacuri despartiti in trei state, dar limba noastra romaneasca a fost liant si ne-au unit si am ramas acasa, in casa noastra aparata de codrii nostri seculari, de raurile noastre albastre si de Carpatii nostri strajeri de veacuri ai gliei stramosesti. Si in veacul vecilor ne-am pastrat constiinta de neam, stiam din veacuri ca de la Ram ne tragem, mandrindu-ne ca peste noi s-a pus Sigiliul Romei. Am rezistat incertitudinii vremurilor, imbinand arta diplomatiei cu sabia impusa de dusman, gandind si luptand in permanenta sa ne unim, sa avem si noi o tara intreaga.
Si, cand vremurile ne-au fost favorabile, am strigat cu totii „vrem sa ne unim cu tara”, mai intai la Blaj, la Catedrala Neamului, dar si la Iasi, si la Izlaz, la Bucuresti, iar mai tarziu la Alba Iulia, in cetatea Voievodului Mihai. Si Dumnezeu a fost roman, dand porunca ca cele doua tari romanesti, Tara Munteneasca si Tara Moldovei, surori din nastere, sa se uneasca in sfanta zi de luminatie, la 24 ianuarie 1859. Si tot Dumnezeu, ascultand vointa natiunii valahe, a daruit noii tari un domnitor de neam – Alexandru Ioan Cuza – principe de vita, inaltator si iubitor de tara noua.
Acum 150 de ani, la 24 ianuarie 1859, cand hora mare a unitatii nationale a adunat in cuget si simtiri un neam descatusat si biruitor, tot Bunul Dumnezeu, prin gura proorocita a lui Voda Petru Rares, lasa cu limba de moarte: „Vom fi iarasi ce-am fost si mai mult decat atat”.

Post Views: 72