Ronţăim anotimpurile precum vremea ne roade pe noi inşine, nu intotdeauna şi nu in tot locul cu vreun folos oarecare. Dar avem la indemănă speranţa. Speranţa asta e un fel de acar Păun pentru fiecare din noi, fiindcă ori de cate ori dăm greş (şi cand nu dăm greş?) de vină este ea, totdeauna ea, increderea oarbă in propriul nostru destin. De caţiva ani buni, să tot fie vreo 20, iau seama chiar că viitorul se prefigurează intotdeauna ca o iluzorie Fata Morgana şi mai degrabă indeamnă in van decat să ne intemeiem aşteptările pe vreun folos. S-o luăm băbeşte. Am sperat, am continuat noi să sperăm de la o zi la alta intr-un destin intru totul meritat, dacă e să răsfoim filă cu filă istoria acestui neam. Am sperat! Şi am crezut chiar că lumina a biruit pentru totdeauna intunericul. Binele -răul. Adevărul – minciuna. Dreptatea -nevolnicia. Şi care este orizontul? Nici măcar aşa intr-o doară nu se zăreşte „luminiţa de la capătul tunelului”. In ce să mai creadă ţăranul? Am crezut mai apoi că ţăranul, fermierul vor reveni la rostul lor. Vor face ceva ce ştiu mai bine – agricultura. Pe măsura pămantului pe care locuim. Numai că ruralul a imprumutat din pecinginile şi bubele oraşului, iar a fi ţăran echivalează cu a fi dedulcit la incultură şi lipsă de civilizaţie. Acarul Păun e de vină.