Sfinții Petru și Pavel: de la simplu pescar și fariseu ”fără cusur”, la radicalismul credinței

Dragi cititori, iată-ne ajunși la finalul Postului Sânpetrului, perioadă care se încheie în chip apoteotic prin sărbătoarea celor doi coloși ai creștinătății: Sfântul Petru și Sfântul Pavel. Dăruirea până la abnegație pentru credința în Christos a fost stindardul sub oblăduirea căruia cei doi și-au purtat bătăliile existențiale și stâlpul de lumină care a însoțit generațiile.

În șirul apostolilor, Petru apare întotdeauna primul și este prezent în toate momentele cruciale ale vieții Mântuitorului. El ajunge să-l renege pe Iisus în clipele cele mai dramatice ale patimilor, dar datorită căinței sale profunde este recuperat de Iisus și primește de la acesta misiunea cea mai înaltă, aceea de a-i păstori ”oile”. Iată paradoxul iubirii lui Christos și pedagogia sa extraordinară. Această iertare și dragoste plenară a Mântuitorului determină total viața și martiriul eroic al lui Petru, care, la finalul vieții, cere să fie răstignit cu capul în jos, pentru a răsplăti dragostea fără margini a Domnului său. Aceasta este învățătura primordială pe care ne-o lasă Petru: căința profundă, indiferent de răul săvârșit.

Pavel s-a născut la Tars, în Cilicia, în Asia Mică, pe vremea când Iisus avea aproximativ cincisprezece ani. El și-a petrecut copilăria în Tars, iar adolescența în Ierusalim, unde și-a început, din anul 35 d.H, cariera de rabin. Pavel era evreu prin rasă și sânge și prin respecatarea foarte riguroasă a legii mozaice, definindu-se în această privință ca fiind ”fără cusur”, trăind ca ”fariseu în tagma cea mai strictă a religiei”. Încărcat de zel pentru legea iudaică și crezând că în acest fel îl servește cu fidelitate pe Dumnezeu, Pavel devine unul dintre cei mai de seamă asupritor al creștinilor, ”persecutând peste măsură biserica lui Dumnezeu” (Galateni 1,13).

În timpul unei călătorii la Damasc, Pavel trăiește o copleșitoare experiență în care Iisus Chistos i se descoperă și-l întreabă: ”De ce mă persecuți?” În urma acestei întâmplări, Pavel devine pentru noi exemplul perfect de convertire radicală.

Această iubire pătimașă pentru legea mozaică, iubire care îl transformase într-un adevărat torționar, se preface acum într-o dăruire totală față de credința creștină, Pavel ajungând să afirme: ”pentru mine a trăi este Christos, iar a muri este un câștig.” Omul vechi devine acum omul nou, ”cucerit de Christos” și aparținându-i întru totul pentru viață și pentru moarte. Pavel devine apostolul neamurilor, convertind nenumărați păgâni la credința creștină, dar trecând și prin abominabile suferințe din partea celor care ”voiau să răstoarne Evanghelia lui Christos”. Pavel ne lasă moștenire cel mai drept și ideal antidot pentru viețile noastre, imnul adus iubirii, în scrisoarea sa către corinteni, în care iubirea creștină autentică ”toate le suportă, toate le speră, toate le îndură…”( Cor 13,1-7).

Sfârșitul vieții sale îl surprinde la Roma, într-o atmosferă incendiară și ostilă. În urma biciurii până la sânge, este decapitat în afara zidurilor cetății, la două mile de actuala bazilică ce îi poartă numele.

Dragilor, însușirea măreață a suferinței o pot cunoaște și înțelege numai cei ce trăiesc pe plan metafizic, cei care cred și se frâng pentru niște valori morale superioare. Faptele deosebite ale celor doi apostoli s-au desprins din această dragoste pentru înțelesuri și frumuseți depline, din adâncimea dezvăluirilor și revelațiilor trăite în compania Mântuitorului. Acestea le-au dat tăria supranaturală de a înfrunta cu eroism durerile cele mai grele și, într-un final, moartea.

Astăzi, aspirația către adevăr și sublim au fost deviate și iată, ”sufletul umanității sângerează sub povara absurdului”. Unii dintre noi am găsit deplinul în lucruri materiale, alții în putere, alții în plăceri ale imediatului, iar alții ne trăim mediocru credința, cu jumătăți de măsură, de teama de a nu trebui să schimbăm la noi mai mult decât vrem. Ne-am înstrăinat de imaginea biblică, singura plină de har și sens.

În shimb, Mântuitorul continuă să trăiască printre noi, sub înfățișările cele mai smerite. Norul de mărturii al sfinților Săi continuă să stea referință concretă și zălog pentru fericire înaintea omenirii secularizate.

Sfinții Petru si Pavel ne invită astăzi la reconstruirea paradisului pierdut, la ieșirea din mirajul lumii, la încetarea risipirii noastre până la epuizare. Să le urmăm exemplul!

La mulți ani tuturor celor ce le poartă numele!