În calendarul ortodox și greco-catolic sunt amintiți astăzi sfinții martiri Paramon, Filumen și Valerian.

Acesti sfinți au trăit în secolul al III-lea, pe vremea împăratului Deciu, care era un aprig persecutor al creștinilor. Scrierile creștine povestesc despre momentul în care împăratul Deciu a strâns în închisoare 370 de creștini pentru a-i obliga să aducă jertfă idolilor. Printre aceștia se aflau și curajoșii mucenici Paramon, Filumen și Valerian.

După ce i-a obligat să se închine zeului Poseidon, dregătorul Răsăritului, Achilin, i-a supus la torturi groaznice pe creștinii captivi. Văzând câți oameni credincioși refuzau să se lepede de Christos, Paramon, un tânăr creștin care trecea prin apropierea masacrului a strigat către dregător: ”O, cât de mulți drepți sunt înjunghiați fără vină, de necuratul voievod, pentru că nu se închină idolilor lui celor fără de suflet și muți”.

La auzul acestor cuvinte, Achilin a poruncit ca Paramon să fie omorât. Înainte de a fi omorât, Paramon a fost supus la mai multe chinuri: i s-a smuls limba, apoi i s-au înfipt în toate părțile corpului trestii, după care a fost săgetat cu sulițe. În urma acestor suplicii și-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu.

”Curajul e taina finală; învinge acela care este dispus să moară”, ne destăinuie Nicolae Steinhardt. Pentru eroii credinței nu moartea biologică a fost înspăimântătoare, ci absența libertății. Pentru iubitorii de ideal, viața nu a fost bunul suprem, dacă nu era însoțită de libertate, care este echivalența fericirii, a credinței și a iubirii. Mulți dintre noi nu ajungem să cunoaștem revelația acestei libertăți și-i ignorăm puterile transformatoare. În imperiul egoismului și al falselor valori, să învățăm de la sfinți cum să trăim adevărata libertate și cum să o împărtășim acestei lumi prizoniere.

În străfundul ființei lor, în acele spații interioare intangibile, Paramon, Filumen și Valerian au trăit conștiința adevăratei libertăți, care nu se poate experimenta decât printr-o legătură strânsă cu Dumnezeu.