Sfântul Ioan Colibașul, adică ”cel care a trăit într-o colibă”, sau ”Ioan cel sărac pentru Christos”, a fost un sfânt ascet care a trăit în secolul V. El este amintit atât în calendarul ortodox, cât și în cel greco-catolic, în fiecare an la data de 15 ianuarie.
Ioan a trăit în vremea împăratului bizantin Leon I Tracul (457-474). El provenea dintr-o familie nobilă din Constantinopol, iar tatăl lui era general în armata bizantină. Ioan a beneficiat de o educație bogată încă din copilărie, învățând teologia creștină, filosofia și retorica. Remarcându-i dragostea pentru Biserică, părinții lui Ioan i-au oferit o evanghelie ”ferecată cu aur” când acesta a avut vârsta de 12 ani.
Ioan a început să aspire cu frenezie după viața monahală, astfel că a fugit de acasă și a mers la o mănăstire din provincia Bitinia, unde a depus jurămintele călugărești. A trăit în mănăstire timp de șase ani, petrecându-și timpul într-o temeinică asceză, dar, mistuit de dorul după familie, a cerut binecuvântarea egumenului să se întoarcă în Constantinopol. S-a stabilit acolo, neștiut de nimeni, construindu-și o colibă în apropierea casei părintești, pentru a-i vedea zilnic pe cei dragi. A trăit acolo în sărăcie, primind mâncare de la masa părinților săi care nu l-au recunoscut pentru că trupul și chipul i se transfiguraseră în urma posturilor îndelungate.
Simțind că i se apropie moartea, Ioan și-a chemat părinții, dezvăluindu-și identitatea și fiind recunoscut după evanghelia care îi fusese dăruită în copilărie. A murit înconjurat de părinții săi și a fost îngropat în straiele sale de cerșetor chiar în locul unde era coliba lui. Părinții săi au construit deasupra mormântului o biserică, alături de care a fost amenajat un azil pentru săraci.
Dragi cititori, am certitudinea că astfel de martiri ai firii, precum a fost Ioan Colibașul, au fost aleși de Dumnezeu pentru a suplini mulțimea lipsurilor noastre. Sărăcia și renunțările radicale ale sfântului Ioan sunt un semnal de alarmă și un punct de referință pentru noi toți cei care am oferit primatul familiei și celor materiale. Cele mai mari confuzii și drame se întâlnesc astăzi acolo unde noi nu conștientizăm că totul este un dar, care nu ne aparține, atât cei dragi din jurul nostru, cât și cele materiale. Ne mai rămâne această șansă, de a ne întâlni cu Dumnezeul viu, pentru a înțelege și simți din toate puterile și ființa, cum să ne raportăm la relieful iubirii divine.