Peste 400 de salajeni sunt exploatati pe plantatiile de telina, ceapa si ridichi din Zeiskam, din sudul Germaniei. La redactia ziarului nostru a venit vineri un grup de cetateni din Salaj, care au trait cosmarul de pe plantatiile neamtului Stubenbordt Dieter si ne-au depanat o poveste infioratoare, aproape incredibila pentru anul de gratie 2013.
Cautand un loc de munca in strainatate, au devenit victime ale unei retele de intermediari care le promit castig si ii trimit, practic, intr-un lagar de munca. Reteaua are in componenta cinci indivizi din satul Lompirt, comuna Sarmasag: Katona Samuel, zis si Somu, cu sotia Irina; Gal Balint, cu sotia Olga; si Demeter Demjen Zsolt. Acestia nu au o firma de recrutare autorizata, insa si-au format o adevarata retea de persoane care promit oamenilor marea cu sarea.
Potrivit marturisirilor lui Florea Benjamin din Cuceu, care a simtit pe propria piele gustul amar din lagarul nemtesc, prima taxa perceputa de catre cei din retea este un comision in valoare de 100 de euro. Katona Irina a informat grupul din care facea parte si Benjamin ca transportul se va face cu autocarul Cento Trans, pentru care se va plati 175 de euro, asigurandu-l ca alte taxe nu se vor mai percepe. Da@ de unde… Ajunsi la �campusul� din Zeiskam, oamenii au constatat ca trebuiau sa plateasca pentru orice: chirie (trei euro pe zi), echipamente si instrumente de lucru in camp (cutit, pelerina, pantaloni, incaltaminte, manusi de protectie – 113 euro). Aici se cuvine o precizare: manusile de protectie trebuiau schimbate tot la trei, patru zile. Nici un lucrator de pe latifundiile lui Stubenbordt Dieter nu a avut acces la contractul de munca. Li s-a spus totusi ca acest contract este incheiat pe doua luni, adica intre 8 octombrie si 8 decembrie. Numai ca n-a fost sa fie asa. Recolta de ceapa s-a terminat si sclavii au fost trimisi acasa cu doua saptamani mai devreme. Ciudat este faptul ca muncitorii nu au mai primit avans si nu mai aveau bani nici macar de mancare.

Lagarul Zeiskam

Drama traita de 400 de oameni care muncesc pe nimic in conditii mizere

Contractul de munca era ascuns de privirea �angajatului”

Ajunsi la Zeiskam, salajenii nostri s-au trezit pe un camp in mijlocul caruia erau mai multe containere suprapuse, similare cu cele in care se transporta marfa pe vapor, inconjurate de garduri inalte de fier. Era o izolare totala de societate. Imaginea era intocmai ca cea a unui lagar nazist sau sovietic din Siberia. Singurele elemente care lipseau din peisaj erau sarma ghimpata si soldatul cu arma in mana.
Dupa ce au coborat din autocar, au fost intampinati de Katona Irina si au fost chemati sa isi semneze contractele. Asta se facea foarte rapid, fara a le da posibilitatea sa citeasca clauzele. Totusi, Benjamin a observat ca in contract scria ca exista posibi-litatea de a alege intre plata la ora (6,48 de euro pe ora), sau in acord (cat produci, atat esti platit). Fara consultarea angajatului, angajatorul a impus regimul in acord. Angajatul nu primea nici un exemplar din contract. Asa se face ca, fara a sti ce semneaza, s-au trezit ca lucreaza pe un tarif de 1,8 euro pe lada de ceapa, sau 1,4 euro pe cea de ridichi, sau 60 de centi pe cea de telina.

In container locuiesti pe doi metri patrati
Dupa semnarea contractelor, au fost trimisi spre containere, spre acele incaperi aproape identice cu celulele unei inchisori. 4,80 metri X 2 metri era suprafata �camerei� in care urmau sa doarma patru suflete. La intrare in container au avut neplacuta surpriza sa gaseasca alti patru locatari din seria trecuta, care urmau sa plece a doua zi. Noii veniti au trait o noapte de cosmar. Cei ce trebuaiu sa plece, de bucurie ca au scapat din lagar au tras o betie de pomina. Au cantat, s-au harjonit, au vomat, tulburandu-le linistea celor care a doua zi trebuiau sa fie pe tarla. Pana la urma au dormit in aceeasi camera, cate doi intr-un pat metalic. In afara de paturi, in camera mai erau si patru fiseturi din tabla, care tineau locul dulapului, o masa si un frigider tip minibar. Cu greu putea trece o persoana pe langa alta, in stramtoarea incaperii.
Benjamin ne spune cu un umor amar ca conglomeratul de containere este divizat in functie de gradul de comfort. Trei erau categoriile de containere locuibile: �parlament� – sirul de containere de la etaj, in care locuiau zbirii, adica falsii administratori din Lompirt si prietenii lor mai apropiati; IsenatI – aici aveau posibilitatea sa isi odihneasca madularele si sa puna capul pe o perna favoritii familei Balint, ori ai lui Somu, prieteni de gradul trei sau patru; gheto-ul – grupul de containere in care cei multi si fara nici o pila isi duceau viata nocturna, sau altfel zis, cadeau franti de oboseala, ca pasarea lovita de plumb.

Promiscuitate totala – acces la dus si la WC pe apucate
Intorsi de la lucru, sclavii simteau acut nevoia unei curatiri corporale. Macar printr-un dus. Pentru unii, nevoia era realizabila, pentru altii nu. Puterea cazanului de furnizare a apei calde era limitata. Cei care ajungeau mai intai aveau sansa sa isi inlature mizeria de pe trup cu apa calda. Cand o voce anunta �nu mai este apa calda�, unii dintre palmasi, disperati de mizeria de pe ei, acceptau si apa rece, altii ramaneau cu sapunelele pe ei, in asteptarea apei calai. Se apropia deja miezul noptii. Ca intr-un lagar te speli sau nu te speli, mai treaca, mearga. Dar ce te faci cu nevoile fiziologice, cand acestea te pun sub presiune? Iar in fata ta, la locul acela unde merge si imparatul, mai sunt 50 de persoane. Doar doua grupuri sanitare, situate la zeci de metri de containere, slujeau la o suta de persoane. Dimineata, incepand cu ora 4:30, salajenii nostri se insirau in fata WC-urilor asteptand sa elimine surplusul din organism. Statul la coada era un chin, mai ales ca nu intotdeauna isi puteau controla reflexele necontrolate.
Seara, venind de pe tarla, numai chef de spalat rufe nu aveau oamenii. Dar trebuia, pentru ca raia si paduchii ii pandeau nu de la prea mare distanta. O posibilitate era sa dai rufele la spalat pentru doi euro o tura de masina. Numai ca multi, foarte multi dintre cei veniti din lagarul de la Zeiskam, chivernisind fiecare eurocent, isi spalau rufele noaptea. Unii dintre ei nu aveau spatii unde sa le intinda la uscat, si atunci le intindeau pe gardurile lagarului. Daca, din nefericire, a doua zi trecea neamtul pe langa lagar si vedea rufele pe garduri, dadea ordin omului de serviciu sa le arunce in containere.

Foamea, cartofii furati si mancarea �imprumutata� de la Turc
La truda de sisif era necesara si hrana pe masura. Lui Benjamin abia i-a ajuns avansul de 300 de euro pe mancare, cu toate ca nu-i un mare gurmand. Timp nu aveai, nici tragere de inima, sa-ti pregatesti hrana. Era o aglomeratie la bucatarii de nedescris. In week-end, magazinele din sat erau inchise. Un prieten al lui Benjamin, �supravietuitor� de la Zeiskam, marturisea ca intr-o luna si jumatate, cat a lucrat acolo, nu a mancat decat o singura data ciorba. Un salvator pentru stomacul celor din lagar era Turcul. Turcul (cu T mare, pentru ca alt nume pentru muncitori nu avea) se prezenta in fiecare zi la poarta campusului cu rulota cu produse de ale gurii (biscuiti, salam, ciocolata, hamburgeri, nimicuri culinare), totul de la un euro in sus. In sus tare fata de preturile din magazine, care sunt prea departe de lagar. Cumparau salajenii cat se indurau, pentru a pune o pace vremel-nica cu stomacul, pentru ca de o pace durabila nu era loc. Nici timp, nici spatiu. Si, mai ales, nici euro. Asa au ajuns cei din Salaj sa fure cartofi de pe o tarla invecinata, sa manance. Seara cartofi, dimineata cartofi, la amiaza cartofi. Turcul, care venea cu rulota cu alimente la poarta lagarului, a ezitat la inceput sa le dea romanilor alimente pe caiet. Apoi, vazand ca marfa nu ii trece, a inceput sa le dea produse alimentare pe cont. Dar ca garantie le retinea buletinele de identitate. Avea turcul peste o suta de buletine in rulota, pentru ca peste o suta de flamanzi au luat pe datorie de ale gurii.

Umbra lui Dieter
Punctul culminant al povestii umilitoare de la Zeiskam este tratamentul inuman aplicat muncitorilor de catre oamenii de incredere ai neamtului. Sute de salajeni au fost tratati ca animalele pe plantatiile de ceapa, ridichi si telina ale lui Stubenbordt Dieter. Dieter, patronul plantatiei, cu toate ca avea vila in apropierea fermei, niciodata nu a coborat in mijlocul muncitorilor. Adesea, un Jeep negru inconjura lagarul de cateva ori, si prin ferestrele fumurii se putea zari o umbra. Oamenii presupun ca era Dieter. Enigmatic acest personaj. La fel de enigmatic precum contractele de munca ori sumele de bani cu care erau platiti muncitorii.

In editia de maine a ziarului nostru veti afla cum Benjamin si colegii de lagar au ajuns in tara cu �fabuloasa� suma de 70 de centi, dupa sase saptamani de truda. Si conditiile inumane de pe plantatii.

Post Views: 105