In urma cu cativa ani aflandu-se in vizita in Romania, Papa Paul al II-lea spunea ca „a pasit pe taramul ingerilor”. Printul Charles al Marii Britanii, trecand prin zona Horezu si vazand cum din lut se zamislesc oale si strachini, afirma ca „e cea mai de pret avutie a unui popor, acest tezaur de aur cenusiu pe care il gazduieste satul romanesc”. Este experimentat si cunoscut faptul ca satul , pastrator de randuieli, traditii si obiceiuri, acest altar al neamului ii certifica oricarei natiuni vesnicirea. Altfel spus, durata in virtutea careia se defineste un popor. Din pacate, strabatand furtunile ultimelor decenii (comunism, capitalism feroce), obiditi si umiliti de o soarta potrivnica, romanii s-au abandonat pe sine. Speram vremelnic. Cei care ne conduc sunt prea prinsi in itele propriilor invarteli ca sa vada acest fenomen. Insa falsificarea ori mistificarea istoriei unui neam s-a dovedit de cand e lumea lume ca nu poate tine piept timpului. Discutand zilele trecute cu un primar salajean, imi spunea vizibil fericit, ca pentru comunitatea pe care o pastoreste, paradoxal, criza economica aduce unele…beneficii. Si anume, ca dupa ce s-au ratacit goniti de realitatile actuale dureroase, oamenii si in speta tinerii simt nevoia de regasire de sine. Cum s-ar spune, de voie de nevoie, ei se intorc la matca, la modelele lasate lor mostenire de zecile de generatii care le-au premers. A ne intoarce la obarsii, la radacini, asta nu inseamna ca nu suntem deschisi unei Europe unite, ca nu trebuie sa ne adaptam pasii pe cararuia spre civilizatie si progres. Dar nici nu putem lasa sa ne pierdem valorile in tulburele ocean al globalizarii, asa cum ar dori altii. A ne intoarce in batatura strabuna, acolo unde am avut norocul de a vedea lumina zilei este sansa, impresionanta sansa a neamului romanesc. Nadajduiesc ca romanii, marea majoritate a romanilor, isteti fiind din fire, isi dau seama de aceasta realitate si incep sa dibuiasca sensul istoriei.