Redacția
Chiar asa, pe unde o umbla satul din inima noastra, a celor care mergem la tara doar sa ne destindem?. Satul are calendarul lui care de multe ori nu se suprapune peste cel bisericesc. Oamenii merg mai intai prin gradini si uda, apoi la camp pentru ca astazi, ah, doar astazi este libera lumea care ii poate ajuta sa culeaga porumbul, via sau ce-o mai fi de pus la adapost, rapid, pana nu se fura tot de catre cei cu obiceiuri de felul acesta. Sunt zile in care satul dispare in linistea pe care o lasa in urma lor satenii iesiti dupa treburi. E drept unii sunt plecati tare departe, prin tari straine, nu se intorc asa repede, uneori deloc. Batranii lasati acasa isi pun mana la ochi, scruteaza zilnic zarea pe care abia o mai zaresc si, in fiecare trecator pe ulita, tind sa-si recunoasca copilul. Satul se imputineaza sau devine pamant arabil pentru proprietarii unor vile ascunse dupa garduri inalte pana la cer. Apar satele-ferme, cu ulite taiate direct prin camp, pe care nimeni nu le calca cu piciorul, sunt doar drumuri care te ajuta sa ajungi inapoi de unde ai plecat, in orasul in care te intrebi , uitand ca si tu ai fi putut fi raspunsul dilemei tale, unde-i satul de altadata? Ca sa fim drepti, ruralul romanesc se intinde pe 87 la suta din suprafata tarii noastre, doar 13 la suta din intinderea geografica a Romaniei apartinand orasului. Totusi, ingramaditi la oras, in casele peste alte case, a treia, a patra generatie de pantofi ce suntem, uitam unde s-a format sufletul romanului ce, prin vocea poetului, a tot declamat de ani buni ca „vesnicia s-a nascut la sat” Lasam cu buna stiinta valorile satului din inima noastra sa treaca pee langa noi, neapucand niciuna. Macar de samanta, ca in primavara sa o asezam in lut si sa asistam la reinvierea satului romanesc de altadata.
