Maine este echinocţiul de toamnă. O toamnă bacoviană care nu-ţi dă nicio speranţă. Bag de seamă că mi se deschide un labirint printre contemporani. Adică, observ că mă rătăcesc tot mai des printre oameni, incat aproape cred că orbecăi intr-o altă epocă istorică. Aşa o fi. Pentru că aflu cu stupoare că sunt un cetăţean de categoria a doua, că imi duc existenţa intr-o urbe second-hand, cum se zice prin Europa, dintr-o ţară bananieră. Vidul, pustiul, griul, sunt de acum coordonatele meleşi ale multor semeni de ai mei, incatşi cele patru puncte cardinale topesc reperele orizontului, lumina imbrăţişandu-se cu intunericul intr-o perpetuăşi sacaitoare lipsă de contur. Acasă nu mai inseamnă de mult timp vatra cu care ne mandrim, moştenirea lăsată de inaintaşi spre veşnica innobilare, de vreme ce preşedintele ţării insuşi ne zice că, dacă nu ne place ce e cu noişi in jurul nostru, n-avem decat să plecăm care incotro vedem cu ochii. Painea este puţină, iar cozonacul este pentru aleşii noştri. Seamănă nespus indemnul preşedintelui cu cel al unei infricoşătoare impărătese care işi indemna in deradere supuşii să mănance cozonac dacă le lipseşte painea. Nouă insă, crudă realitate, ne lipsesc deopotrivăşi paineaşi co-zonacul. Ce vreţi de la o ţară la mana a doua?! Ori dacă nu vă place, ori nu vă convine n-aveţi decat să urmaţi indemnul preşedintelui. Zbughiţ-o spre ţările calde, că tot vine toamna. O toamnă a sărăciei mai crunte ca niciodată.

Post Views: 70