După o groaznică furtună, un sărman naufragiat a ajuns pe plaja unei insule pustii, prins de o mică rămășiță a bărcii cu care călătorea. Omul a început să se roage, cerându-i lui Dumnezeu din toate puterile să-l salveze, dar răspunsul întârzia să apară. După câteva zile s-a organizat, și-a făcut câteva unelte pentru a vâna și cultiva, a reușit să-și aprindă focul și și-a făcut un adăpost împotriva furtunilor.

Au trecut câteva luni, sărmanul om continua rugăciunea, dar nici o navă nu apărea la orizont. Într-o zi, o adiere a brizei asupra focului a îndreptat flăcările și într-o clipă totul s-a aprins, transformând tot adapostul într-o grămadă de cenușă. Naufragiatul se aruncă la pământ și plânse:

  • De ce Doamne, de ce și asta?

După câteva ore, un vas mare s-a apropiat de insulă și câțiva oameni au venit să-l ia cu o șalupă

  • Dar cum ați reușit să aflați că eram aici? A întrebat naufragiatul, oarecum neîncrezător.
  • Am văzut semnalele de fum, i-au răspuns.

Dificultățile tale de astăzi sunt semnalul de fum pentru darul viitor. Dumnezeu îți va ieși în ajutor.

Care este calea cea mai scurtă pentru a-L întâlni pe Dumnezeu? ”A trăi pe un scaun cu rotile”, a răspuns un om fără picioare.

Bruno Ferrero, (365 de povestioare pentru suflet)

Post Views: 100