Sunt 23 de ani de cand romanii au invatat ce este solidaritatea. Am invatat darnicia de la strainii care au venit imediat dupa 22 decembrie 1989 la volanul a sute de camioane cu ajutoare. Am invatat compasiunea si dorinta de a ajuta de la reporterii americani, francezi, britanici sau nemti care au induiosat pana la lacrimi o lume intreaga. O vreme ne-am aciuat pe langa cami- oanele cu ajutoare, invatand sa primim. Apoi, timid, dar sigur, am invatat sa si dam. Marii donatori care au parti-cipat la primele strangeri de fonduri televizate au fost, mereu, cei amarati, cei care isi imparteau putinul cu cei aflati cu adevarat in nevoie. Nu statul si nici bogatii tarii au fost cei mai darnici, ci oamenii cu bani putini, dar cu inimi mari. Nevoiasii s-au ajutat mereu intre ei, mai mult decat au facut-o noii imbogatiti sau instaritii dornici de imagine publica. Nu exista date centralizate, dar cred ca in 23 de ani romanii cu inimi mari au donat pentru ajutoare celor in nevoie peste un miliard de euro. E mult, este enorm pentru o tara care n-a respirat si nici acum nu respira bunastare prin toti porii. Au fost cazuri in care s-au strans bani si pentru semeni de-ai nostri din alte capete de lume. Tin minte ca pentru ajutorarea victime-lor unui tsunami din Indonezia o televiziune de stiri a strans peste 8 milioane de euro. Fabulos, induiosator! Sunt sute de copii care azi au sansa unei vieti normale, nu pentru ca statul si-ar fi facut datoria, ci pentru ca oameni ca dumneavoastra au donat cate doi euro pentru a-i salva. Cred insa ca testul adevaratei generozitati ar trebui sa aiba loc in momentul in care ni s-ar cere ajutorul nu pentru alinarea durerii, ci pentru inlesnirea placerii. Asta ar insemna sa ne dam seama ca suntem mai buni decat se spune, sa putem sa ne dorim zambete pe fetele oamenilor, nu doar lacrimi la aflarea vestii ca a murit capra. Oare cum ni s-ar sta?