Pentru cineva care are un acoperis deasupra capului, ce sa puna pe masa si cu ce sa se imbrace, e greu de inteles cum poate plange cineva dupa modulul de tip container cu igrasie, mizerie si sobolani, fara curent si cu apa cu portia, din care tocmai a fost evacuat. O femeie scoasa in drum, in pragul iernii, din baraca de pe strada Spicului, care i-a fost casa, a venit la redactie sa ne ceara ajutorul. Ludovica nu si-a patit, chiria si a fost evacuata miecuri. A venit acasa si si-a gasit toate lucrurile in curte. Nu are bani, nu are loc de munca, nu are familie, si nici nu stie incotro ar putea sa o apuce. Plange. Recunoaste ca a intarziat mult cu plata, dar spune ca nu a avut incotro. Iar acum, macar pe timpul iernii, un locsor intr-un punct termic dezafectat ar fi mana cereasca pentru femeia ramasa pe drumuri. O sentinta judecato-reasca de evacuare din 11 aprilie a fost pusa acum in aplicare. Contractual, lucrurile sunt clare, explica reprezentantii Primariei. Acesta prevede ca daca chiriasul nu plateste trei luni consecutiv chiria, contractul inceteaza. Femeia a avut un contract de inchiriere care a expirat la finalul anului trecut. Cu toate acestea, a fost pasuita in repetate randuri si lasata sa stea acolo in continuare, desi avea chiria neplatita de foarte multa vreme. Autoritatile spun ca nu au in plan vreo actiune de evacuare „la gramada” a locuitorilor din module, asa cum se tem oamenii. Totul se rezuma la contract. Vrei sa stai, platesti. Altfel, pleci. Ce e legal, nu e si moral. Asa ca, in pragul iernii, femeia, sotul si copilul au ramas sub cerul liber, cu lucrurile in pungi, la mila sortii. Sau a autoritatilor. Chiria platita de cei care stau in modulele primariei, numite locuinte sociale, de pe strada Spicului, de la marginea orasului, cum mergi spre Hereclean, este de 12.5 lei pe luna.

Intrati, va rog sa nu va fie scarba
Am vrut sa vedem cu ochii nostri cum se traieste in „cartierul” de pe strada Spicului si, cine stie, la 12 lei chiria pe luna… Nimic din ce ne-am imaginat noi ca ar putea insemna o viata saracacioasa, la marginea urbei. E groaznic. E iadul pe pamant. La iesirea din oras, catre Hereclean, un drum care o ia dreapta, pe langa RAR, te duce intr-un loc sumbru despre care nu multi stiu ca exista. Sau ca ar putea exista asa ceva. Treci de bariera si ajungi pe strada Spicului. iti apar in fata ochilor ruinele unor cladiri. Daca v-ati imaginat vreodata urmele unui bombandament atomic, veniti sa le vedeti aici. Cativa metri de la bulevard. Mizerie, balarii si gunoaie cat cuprinde. Rasuflarea ti se taie cand constati ca acele daramaturi sunt „camin” pentru oameni batuti de soarta. In ciuda frigului de afara care te face sa iti inchei repede haina si sa-i ridici gulerul, un copil de cel mult doi ani, descult, dezbracat si murdar din cap pana in picioare ne iese in cale. Are buzele vinete de frig, dar ochii negri ca taciunele au sclipirea si cuiozitatea proprie varstei. Ne priveste si atat. E un copil frumos, si simti cum sentimentul de mila te gatuieste. Nu poti sa nu te gandesti ca viata e nedreapta cu un suflet atat de mic. De dupa zidurile cazute, apar alti ochi, curiosi sa ne priveasca. Sunt oamenii nimanui, abandonati de societate si lasati de izbeliste. Asa traiesc ei, intre ruine si mizerii. Betonul rece le tine loc de pat si de masa, iar tavan le e cerul, pentru ca darapanaturile in care isi duc viata nu au demult tavan. Nici pereti laterali, doar niste stalpi.
Cativa metri mai incolo, o poarta mare din fier, impunatoare, care sta parca sa cada. Te duce cu gandul la intrarea intr-un lagar. Dincolo de ea, se dezlantuie infernul. O mizerie si o saracie care nu pot fi descrise in cuvinte. Mai multe familii stau in asa numitele module. Locuinte sociale, facute de primarie, pentru oamenii fara adapost. Denumirea e mult prea pretentioasa pentru ceea ce sunt, de fapt. Niste baraci, cutii din tabla in care locuiesc mai multe familii. Ti se strange inima si golul din stomac se accentueaza pe masura ce te apropii. Locuintele lor numai locuri in care sa iti doresti sa stai nu sunt. Nici macar pentru cateva clipe. Peretii interiori, din rigips sau placaj, sunt distrusi de apa care se infiltreaza la fiecare ploaie. Apa ajunge si pe firele de curent. Dar nu au curent, asa ca nu e niciun pericol. Apa au cu portia, spun oamenii. Iad pentru oameni, paradis pentru sobolanii si soarecii care misuna in voie.
Cei mai multi dintre locatari sunt „produsele” caselor de copii, devenite apoi rebuturile societatii. Nu au avut o familie, o viata normala poate niciodata. Nu au nici acum. Traiesc in mizerie, in toate sensurile cuvantului. Sunt bolnavi, unii dintre ei s-au imbolnavit din cauza conditiilor in care traiesc. Iar copiii lor sunt partasi la acest trai plin de lipsuri. Nu o data au fost muscati de sobolanii care convietuiesc alaturi de ei. Locatarii ne primesc in mijlocul lor si ne poftesc sa le vedem locuintele. „Haideti sa vedeti pentru ce platim chirie”, ne spune o femeie. 12.5 lei pe luna costa statul in conditii inumane. Mizeria de afara si aspectul exterior al baracilor ne creeaza un sentiment de retinere. „Intrati, va rog sa nu va fie scarba.” Intram. Inauntru, surpriza. Dincolo de faptul ca peretii sunt distrusi de apa infiltrata si ca, la cea mai mica atingere, mana iti tot intra prin ei, „caminele” le sunt curate. Inceaca se imite o sufragerie. Dar umezeala in aerul inchis miroase intepator. Au mobila. Nu una pe care sa ti-o doresti. Si cateva carti, aranjate frumos intr-o imitatie de biblioteca. Si nu stiau dinainte ca vor avea „musafiri”.Te incearca un usor sentiment de vinovatie pentru ca ai avut prejudecati. Spun ca s-au imbolnavit stand in igrasie si mucegai, se plang de conditiile in care traiesc, dar e tot ce au. Ai fi tentat sa spui ca mai rau se poate. Dar, pentru ei, se poate. Sub cerul liber.

Post Views: 93