(Ioan 9,2)

Evanghelia duminicii a -VI-a după Paşti ne vorbeşte despre vindecarea unui orb din naştere. În viaţa lui de până atu-nci n-a văzut lumina zilei. Omeneşte judecând, orbirea e una din cele mai grele încercări ce pot veni peste capul omului. Să fii lipsit de lumina ochilor înseamnă să-ţi petreci viaţa în întuneric, să nu te poţi bucura privindu-ţi părinţii, fraţii, surorile, să nu te poţi bucura de frumuseţea unui răsărit sau apus de soare, să nu cunoşti farmecul lunii ori strălucirea stelelor. Valoarea ochilor e atât de mare încât părinţii când vor să arate grija ce trebuie să o porţi faţă de un lucru rar şi preţios spun:”Să-l păzeşti ca pe ochii din capÎ. Orbul de care vorbim era cerşetor. Înţelegându-i durerea, nenumăraţi oameni l-au ajutat, însă darul lor nu putea să-i aline suferinţa, căci binefacerile lor abia dacă-i puteau împlini una din multele lui lipsuri. Iată, însă, că în faţa acestui orb s-a oprit Iisus şi ucenicii Săi. Sensibilitatea şi bunătatea Mântuitorului n-au putut trece nepăsătoare pe lângă un asemenea nenorocit. Iisus s-a aplecat, a luat tină de jos, a uns ochii orbului şi l-a trimis să se spele la scăldătoarea Siloamului. Spălându-se, orbul a văzut. Să ne oprim, însă, la întrebarea ucenicilor adresată Domnului: “Cine a păcătuit: acesta sau părinţii lui de s-a născut orb?”(Ioan 9,2) Era şi atunci mentalitatea că boala şi suferinţa în general, sunt pedepse pentru păcatele săvârşite, fie de persoana în cauză, fie de părinţii săi. Sigur, nu putem să nu recunoaştem că multe boli sunt consecinţa firească a dezordinii morale, a unor abuzuri contra legilor firii, a patimilor şi instinctelor neînfrânate. Spre exemplu, beţia şi desfrâul  sunt, fără îndoială, îndreptate stop_coloana împotriva lui Dumnezeu, dar totodată ele lezează grav însăşi firea lucrurilor, aducând în mod automat ruinarea sănătăţii biologice. Aşa întelegem avertismentul Domnului, adresat în templu, după vindecare, slăbănogului de la Vitezda: ,,Iată că te-ai făcut sănătos. De acum să nu mai păcătuieşti, ca să nu-ţi fie ceva mai rău”(Ioan 5,14). Şi păcatele părinţilor se răsfrâng asupra copiilor(Ieşire 20,5), în sensul că părinţii transmit copiilor nu numai numele ci şi unele boli ereditare. Dar nu se poate afirma că toate bolile ar fi consecinţe ale păcatelor şi, prin urmare, pedepse. În înţeleapta orânduire a Proniei divine durerea are scopuri foarte diferite şi ea atinge uneori suflete dintre cele mai alese şi mai puţin vinovate, care îşi păstrează curăţenia sufletească cu o grijă şi delicateţe duse până la sfinţenie. Pe unele dintre acestea Dumnezeu le supune suferinţelor spre a le feri în viitor de eventuale căderi ce le-ar putea fi fatale, punându-le în pericol grav mântuirea. Pe altele, prin suferinţă, Dumnezeu urmăreşte să şi-le asocieze în opera de mântuire a păcătoşilor şi de convertire a păgânilor şi necredincioşilor, făcând din ele victime de ispăşire chemate să se jertfească împreună cu El- victima nevinovată, oferită pentru mântuirea lumii.
Preot Gheorghe Cornea-Sfânta Vinere Zalău

 

Post Views: 59