Era jale mare în casa lui Iair. Durere mare, ţipete sfâşietoare, “toţi plângeau şi se tânguiau”. Moartea îşi încolţise prada. Unicul copil al lui Iair, o fetiţă de doisprezece ani, era pe moarte. Iair nu era un om oarecare. Evanghelistul Matei îl numeşte ,,dregătorÎ, iar Evangeliştii Marcu şi Luca ne arată ce fel de dregător era: un cap al comunităţii, mai-marele sinagogii, unde se întocmeau rânduielile religioase ale naţiunii. Era, deci, unul dintre locuitorii cei mai de vază ai cetăţii. Pentru un om cu întâietatea lui, lovitura era îndoită: o dată durerea de părinte, şi apoi ruşinea şi umilinţa în faţa poporului, pentru că o astfel de pierdere era privită ca o pedeapsă de la Dumnezeu. Deznădăjduit, se amestecă printre mulţimile zdrenţăroase, flămânde, ostenite şi dispreţuite, care-L urmau pe Iisus. Era pe deplin conştient de toate urmările, între care darea afară din sinagogă, dar nu a ţinut seama de nimic. A înfruntat şi dispreţul celor mari, ca şi ruşinea faţă de cei mici, face totul, ca să-şi salveze singurul copil, care se lupta cu moartea. Îngenunchează în faţa lui Iisus şi-L roagă să vină în casa lui, să-şi pună mâna pe fiica sa. Evanghelistul Matei zice ,,fiica care a murit de curândÎ, deşi ea nu murise încă, pentru că omul care caută ajutor tinde să înfăţiseze pierderea drept mai mare decât este, ca să primească ajutor cât mai repede. Credinţa lui Iair în Iisus nu era ca cea a sutaşului roman. Acela credea că el nu este vrednic să-L primească în casa sa pe Iisus, şi că nici nu e nevoie să se ostenească Domnul până la el, ci este de ajuns ca Domnul să zică un cuvânt, şi se va vindeca sluga sa. Iair vrea ca Domnul să meargă în casa lui şi să.şi pună mâna pe fetiţa bolnavă ca aceasta să se vindece. Pentru el orice întârziere este fatală. şi, spre marea lui mâhnire, Iată că Domnul întârzie, vindecând o boala grea şi ruşinoasă ce a chinuit–o pe o femeie, vreme de doisprezece ani. Ea a fost vindecată nu prin cuvântul Domnului, şi nici prin ,,punerea mâinii pe ea”- cum cerea Iair pentru fiica sa- ci prin atingerea ei de poala veşmintelor lui Iisus. Dar nu o atingere pornită din curiozitate sau întâmplare, ci una izvorâtă din credinţa tare:,,Numai să mă ating de haina Lui şi mă voi face sănătoasăÎ. Şi lui Iair, Domnul îi cere tot credinţă tare. Când vin trimişii de la casa lui Iair şi-i spun că fiica lui a murit şi nu are rost să mai supere pe Învăţătorul, Domnul Îi spune:”Nu te teme; crede numai şi se va izbăviÎ. şi, într-adevăr, Domnul a fost preamilostiv şi nu L-a lipsit pe îndureratul părinte de grabnicul Său ajutor. Ajunşi la casa lui Iair, deşi în iatacul fetei ,,era tulburare şi plângeau şi se tulburau multÎ, cântăreţii şi bocitorii tocmiţi îşi începuseră misiunea, Domnul le zice acestora şi rudeniilor şi vecinilor prezenţi: “De ce vă tulburaţi şi plângeţi? Copila n-a murit, ci doarme.Î Fireşte că toţi erau convinşi că fata a murit, şi auzind ce a zis Iisus, au început să râdă, adică n-au găsit alt mod de adeverire a morţii, decât batjocura în faţa părutei Lui neştiinţe. Iisus a cerut ca toţi să iasă afară, rămânând în casă doar părinţii fetei şi cei trei ucenici, Petru, Iacov şi Ioan, şi în prezenţa acestora, ,,apucând pe copilă de mânăÎ şi grăind cuvintele ,,Fiică, ţie-ţi zic, scoală-te!”, a înviat-o. De ce, oare, a cerut părinţilor uimiţi şi bucuroşi să nu spună nimănui nimic? Pentru că Domnul a vrut să înţelepţească pe părinţii fetei înviate, ca mai întâi de toate ei să mulţumească lui Dumnezeu. Nu să dea buzna afară şi să strige în gura mare minunea care s-a săvârşit, ci să îngenuncheze cu cea mai mare smerenie înaintea Dumnezeului celui viu, revărsându-şi cu căldură recunoştinţa.

Post Views: 62