Răsună necurmat, în spațiul frământărilor noastre cotidiene, întrebarea existențială: Ce este suferința? De ce trebuie să suferim?

De-a lungul veacurilor, oamenii au încercat să găsească rostul suferinței, să-i documenteze pașii, să-i deslușească chipul, să-i zădărnicească vrerea și să lupte cu freamăt împotriva ei. Și totuși, suferința continuă să rămână, pentru mulți dintre noi, un hazard, o nebunie, o enigmă.

Filosoful și sociologul român Ernest Bernea, în lucrarea ”Cel ce urcă muntele”, peregrinează prin lumi și timpuri, dezvăluindu-ne diferitele tablouri și frământări ale suferinței.

În etica burgheză, pentru omul rațional, creat de Revoluția Franceză, suferința era considerată ca ceva întâmplător și nu ceva care ține de natura umană. Morala acelor timpuri se caracteriza printr-o aversiune față de suferință, iar idealul era înlăturarea durerii cu orice preț. Însă această etică burgheză care a dominat Apusul a devenit un morav al plăcerilor, o teorie fadă în mintea unor filosofi și nu o stare a conștiinței colective.

Ulterior, oamenii au crezut că suferința este prezentă acolo unde nu a pătruns civilizația industrială și, astfel, s-au luat măsuri pentru implementarea ”civilizației”. În acest fel, justificarea răului fundamental a constituit-o lipsa tehnicii.

Odată cu ascensiunea culturii, a civilizației și a științei, dar și cu ridicarea condițiilor materiale de trai, suferința continuă să coabiteze cu noi, dezamăgind și amăgind, crescând împreună cu progresul și neaflându-și antidotul și, mai mult, rostul.

Omul modern nu pătrunde în miezul realităților morale și tratează efectele suferinței și nu cauzele ei, astfel, durerea ce o trăiește capătă forma amărăciunii, a repulsiei și a disperării.

Este logic și vădit că suferința este ceva legat de natura omului. ”De ce suferă omul? Pentru că este dublu. Și de ce mai suferă? Pentru că este liber.” Suferința este consecința prezenței răului în om. Răul și binele tâșnesc ”din adâncimile ființei noastre ca dintr-un lăcaș propriu”. ”Aici stă cauza primară a suferinței, în însăși făptura noastră morală.”

Cauzele apariției suferinței sunt multiple, tainice și abisale. Întreaga sa viață, omul navighează între bine și rău, între sfințenie și păcat, având mereu la ”îndemână” libertatea sa originară. Rămânem așadar cu darul de a purta suferința în mod sublim și creator, sau într-o maniera tragică și destructivă.

Dar, pentru ca suferința să devină creatoare, ea nu poate fi purtată oricum. Ea trebuie să devină o cale ”care duce către altceva, către mântuire”. Ea trebuie să fie trăită în numele unui Postulat care o transcende. Dacă nu credem și jertfim unor valori superioare nouă, atunci nu putem cunoaște însușirea purificatoare a suferinței și nu avem cum să gustăm adevărata seninătate și înălțare spirituală a firii.

Dragi cititori, pentru a putea ține piept asalturilor vieții, care vin ca o solie și ne îmbrâncesc existența, avem nevoie de o rațiune vie și de un manifest concret al suferinței biruitoare, pe temelia cărora să ne înălțăm motivația.

Această motivatie supremă trebuie căutată în viața și în sacrificiul cristic, acolo unde suferința a joncționat perfect cu iubirea, biruind toate culmile morale. Toate cavernele pământului nu ating măreția acestei istorii a suferinței.

Hristos este singurul care a revoluționat durerea, a acreditat-o și a eternizat-o, păstrându-și rănile și după Înviere. El este singurul care a despărțit durerea de disperare. Itinerarul perfect spre înviere devine culoarul suferinței.

În această perioadă premergătoare sărbătorilor pascale, în care roadele suferinței arhetipale se întrevăd în Sărbătoarea Învierii, vă invit să reflectăm împreună asupra rostului suferințelor noastre și asupra suferinței lui Hristos, căutând să dăm valoare și conținut, candoare și măreție rănilor ce brăzdează întreaga umanitate.

(Ernest Bernea, Cel ce urcă muntele)

Post Views: 149