Expoziție pe gardul Muzeului: Revizitând răscoala țărănească de la 1907

 

Muzeul Județean de Istorie și Artă Zalău vine din nou cu o expoziție interesantă, atât ca mediu de expunere – pe gardul Muzeului, cât și ca subiect – Răscoala țărănească de la 1907. Organizatorii expoziției au pornit cu ideea readucerii în actualitate a evenimentului sângeros care a avut în prim-plan țăranii din Moldova și Țara Românească, având ca pretext descoperirea în zestrea Muzeului a unui album realizat în 1957 de către ilustratorul Aurel Jiquidi, prefațat de scriitorul Tudor Arghezi. Pe lângă reproducerea acestor ilustrații din album, organizatorul a folosit imagini din presa vremii puse la dispoziția Muzeului de către istoricul Mihai Burcea de la Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului și o scurtă istorie a răscoalei scrisă de către Irina Marin, autoarea cărții ”Violență Țărănească și antisemitism” apărută în limba engleză.

”Când am ales acest titlu pentru expoziție – Revizitând răscoala țărănească de la 1907 am avut în minte trei aspecte: în ultimele decenii acest eveniment a cam dispărut din conștiința publică. Drept urmare am considerat binevenită ideea revizitării acestui eveniment cu problematica aferentă, în sensul unei întoarceri, a unei noi aduceri în prim-plan. În al doilea rând, evident că am avut în minte și sensul anglo-saxon al termenului, adică a re-examina un subiect sau o temă după un interval de timp, dintr-o perspectivă nouă, proaspătă. Insă nu în sensul revizuirii, ci a reîmprospătării, a reactualizării, pornind atât de la lucrările clasice, cât și de la contribuțiile recente. În al treilea rând, este o expoziție a unui muzeu unde se merge în vizită, iar prin vizita aceasta la muzeu intenționăm să facilităm revizitarea în sensul redescoperirii și reactualizării unei teme importante”, spune istoricul Valer Simion Cosma, curatorul expoziției.

Prin această expoziție organizatorii își propun deopotrivă și explorarea unei dimensiuni esențiale pentru înțelegerea lumii țărănești trecute și prezente: relația cu pământul și cu cei care trăiesc, direct sau indirect, din roadele acestuia.

”Nu în ultimul rând, expoziția propune și o incursiune în lumea țărănească a începutului de secol XX, dincolo de imaginile idilice care, cu puternice tușe propagandistice, au în centru un țăran <autentic>, cuminte și ascultător, în ipostaza sa de talpă a țării. Expoziția noastră se concentrează asupra țăranului în ipostaza de răsculat, a cărui răbufnire violentă generată de o nedreaptă distribuție a pământului și a obligațiilor fiscale împovărătoare este reprimată brutal de autorități”, completează istoricul Valer Simion Cosma.

Expoziția este disponibilă pentru publicul larg, pe gardul Muzeului din Zalău, până la mijlocul lunii mai.

Foarte scurtă istorie a răscoalei țărănesti de la 1907

Rememorarea evenimentelor de la 1907 aparține Irinei Marin, care a fost partenera lui Valer Simion Cosma în organizarea acestei expoziții.

”Răscoala țăranească a început în iarna anului 1907, în februarie, și nu s-a stins decât cu greu câteva luni mai târziu, în aprilie 1907. Primele acte de violență s-au petrecut în satul Flămânzi din nordul Moldovei. Totul a început ca un conflict între țăranii locali, cărora li se promisese pământ, și arendașii moșiei Sturdza. Marii proprietari de pământ din Romania vremii respective își închiriau moșiile unor antreprenori numiți “arendași”. Aceștia pentru a obține moșiile se întreceau unii cu ceilalți oferind din ce în ce mai mulți bani, pe care ulterior îi recăpătau sub-închiriind fâșii de pământ țăranilor locali la prețuri exorbitante. În Moldova sistemul acesta era dominat de două familii de arendași, Fischer si Juster, a căror permanentă concurență de-a lungul anilor a dus la creșterea vertiginoasă a arendei (sau a prețului de închiriere a pământului). Protestul țăranilor era îndreptat, așadar, împotriva contractelor de sub-închiriere, care exploatau la sânge munca țăranului, și a nedreptăților frecvente ce caracterizau relațiile dintre arendași și țărani. În plus, un nou impozit tocmai fusese introdus, “taxa de 5 lei”, care teoretic ar fi trebuit să-i ajute pe țărani în anii în care nu se făceau recoltele. Cu un an în urmă, în 1906, recolta fusese dintre cele mai bune și țăranii primiseră asigurări că li se vor îmbunătăți termenii contractelor de muncă. Violența practic a început pentru că, în ciuda recoltei bogate, țăranii n-au beneficiat de ea și promisiunile primite s-au dovedit neadevărate. De la acest episod de conflict local, în mai puțin de o lună, întreaga țară era cuprinsă de răscoale țărănești de la nord până la sud.

La 12 martie 1907 cade guvernul conservator, care fusese până atunci la putere, și în locul lui vine un guvern liberal. A mai durat încă o lună de zile ca să se înăbușe răscoala. S-a mobilizat toată armata și rezerviștii, până și grănicerii au fost chemați de la posturile lor pentru suprimarea răscoalei. Cea mai mare violență au avut-o protestele din sudul țării și tot acolo armata a ajuns să folosească artileria și muniție de război împotriva satelor răzvrătite. Guvernul conservator scăpase total situația de sub control, astfel încat noul govern liberal a reprimat fără cruțare. “La guerre ne se fait pas avec des fleurs” (războiul nu se face cu flori), spunea apologetic Take Ionescu. Unii politicieni la vremea respectivă au sugerat ca guvernul să ceara sprijin militar Austro-Ungariei, care bineînteles ar fi fost o umilire pentru statul român. Peste graniță, în Transilvania trupe de rezerviști fuseseră pregătite în caz că statul român nu face față și conflictul s-ar putea extinde și peste hotare.

Numărul morților a rămas până azi o necunoscută. Guvernul român a recunoscut în epocă doar o cifră de 2.000 de morți, care este cu siguranță mult prea mică, dată fiind tendința autorităților de a minimaliza conflictul și încercarea de proiecta o imagine pozitivă în străinătate. Cea mai mare cifră vehiculată a fost cea de 11.000 de morți, nedovedită până acum cu documente oficiale, dar probabilă dat fiind faptul că mulți morți nu au fost declarați de familii, iar unii țărani au murit ulterior de răni și bătăi crunte” , spune Irina Marin, autoarea cărții ”Violență Țărănească și antisemitism”

Țăranul român, între ”rău și prost” și imaginea pastorală

Expoziția Muzeului este și un pretext de re-examinare a țăranului român de la început de secol XX și felul în care acesta a fost reflectat în tot spectrul percepției, de la ”rău și prost” la imaginea idilică.

„D-voastră nu cunoașteți țăranul român, dacă vorbiți așa! Ori îl cunoașteți din cărți și din discursuri, și atunci e mai trist, fiindcă vi-l închipuiți martir, când în realitate e numai rău și prost, și leneș!” e replica care deschide romanul “Răscoala” (1932) de Liviu Rebreanu, expunând sintetic perspectiva boierească asupra țăranului român din regat, la începutul secolului al 20-lea. Putem, oare, cunoaște țăranul și lumea lui, limitându-ne doar la consultarea perspectivelor celor care vorbesc despre <el>, fie în termeni depreciativi, precum acest personaj, fie în termeni apreciativi-idealizanți, precum o întreagă tradiție etnografică, istorică și literară? Dacă în prezent, <țăranul> și lumea țărănească sunt mult mai vizibile și accesibile, fiind parte esențială din producția discursurilor despre <sine>, lumea țărănească și mai ales despre <țăranii de altă dată>, veacuri la rând a fost <tăcut>, alții vorbind despre el, sau a atras atenția asupra sa și a problemelor sale prin răbufniri violente care zguduiau ordinea socială și transmiteau într-o manieră brutală nemulțumirile și dorințele sale. Dincolo de nemulțumirile și doleanțele pe care le comunică, astfel de explozii de violență țărănească scurt-circuitează imaginea de talpă cuminte a țării pe care o construiesc și răsconstruiesc cu precădere cei școliți și preocupați de un bine public generic.

Țăranul și cultura țărănească tradițională reprezintă fundamentul reprezentărilor și ipostazierilor identității naționale românești, dominând în continuare imaginarul popular, când vine vorba de producția culturală de masă, instituționalizată sau nu. Încă din veacul al 19-lea, când se pun bazele discursului identitar național și a reprezentărilor aferente, țăranul este adus în prim-plan și prezentat ca depozitar al <ființei neamului>, iar cultura țărănească, materială și imaterială, este considerată cultura națională prin excelență. Prima jumătate a secolului al 20-lea consolidează această postură, depotrivă prin producția științifică și artistică, făcând din țăran și cultura țărănească temelia identității naționale până în prezent, iar multe din trăsăturile esențialiste atribuite țăranului român și lumii acestuia s-au împământenit ca veritabile clișee cu largă circulație inclusiv în zilele noastre. Țăranul a devenit un reper fundamental nu doar în discursul naționalist, mai vechi sau mai recent, ci și un model pentru unele discursuri ecologiste, precum și o sursă de inspirație pentru mulți creatori de artă contemporani, fiind prezent nu doar în manifestările culturale de sorginte populară, ci și în anumite forme artistice alternative și mainstream de sorginte urbană. Un aport esențial în acest proces l-au avut științele folclorului, după cum sublinia antropologul Vintilă Mihăilescu într-un articol, etnologia românească a iubit și apărat țăranii încă de la începuturi, iar țăranii au ajuns să o îndrăgească de asemenea. Povestea țăranului român și a lumii sale ne apare, privită prin prisma acestui proces și a producției culturale aferente, o poveste fericită, cu puternice tușe idilice și bucolice. Țăranul pare un răsfățat al culturii românești și al societății care produce și consumă această cultură.

Doar că, dacă lărgim puțin perspectiva asupra țăranului și a lumii țărănești, istoria socială scoate la iveală o postură paradoxală a țăranului real, de dincolo de icoana istorico-etnografică pe care au țesut-o și o țes cu multă migală și venerație generații de intelectuali și politicieni. După cum arăta recent istoricul și antropologul clujean, C. Bărbulescu, în excelenta lucrare, România Medicilor. Medici, țărani și igienă rurală în România de la 1860 la 1910 (2015), rapoartele medicale din ultimele decenii ale secolului al 19-lea și primele două decenii ale secolului al 20-lea, expun o imagine radical diferită de cea care reiese din descrierile etnografice și dintr-o bună parte din literatură, evidențiind sărăcia și mizeria în care trăiau marea majoritate a țăranilor din Moldova și Valahia. Această realitate socială este descrisă, analizată și explicată și în epocă, condiția de neoiobag a țăranului fiind descrisă inclusiv într-un concept cuprinzător și adecvat în lucrarea Neoiobăgia. Studiu economico-sociologic al problemei noastre agrare (1910) scrisă de C. Dobrogeanu-Gherea. Mare parte dintre foștii clăcași nu aveau cum să supraviețuiască fără să lucreze pe pământurile moșierești, în special la câmpie și în acele zone de deal unde existau moșii întinse, sau fără să migreze sezonier la câmpie, în căutare de lucru. <În medie, 48% dintre foștii clăcași din regiunea de deal nu au primit suficient pământ (ei reprezentând 27% din totalul țăranilor din regiune), la câmpie, 80% dintre foștii clăcași au primit loturi nesatisfăcătoare (67% din totalul țăranilor din regiune)>(D. Chirot, Schimbare socială într-o societate periferică, 2002: 207).

Iar acest tablou social-economic este completat de o serie de răscoale și răzmerițe țărănești care au culminat în 1907 cu marea răscoală țărănească care, timp de aproximativ trei luni, a zguduit Moldova și Valahia. Acest eveniment central și esențial pentru înțelegerea modernității țărănești din regat este subiectul expoziției pe care o propune Muzeul Județean de Istorie și Artă-Zalău, pornind de la albumul „1907” realizat de ilustratorul Aurel Jiquidi în 1957, cu o prefață semnată de Tudor Arghezi, completat de fragmente și imagini din presa vremii, puse la dispoziție de istoricul Mihai Burcea, cercetător la Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului și de o foarte scurtă prezentare a răscoalei realizată de Irina Marin, profesoară la Universitatea din Utrecht (Olanda) și autoarea impresionantei lucrări Peasant Violence and Atisemitism in Early Twentieth Eastern Europe, publicată în 2018 la prestigioasa editură Palgrave Macmillan. Prin această expoziție ne propunem atât să reamintim momentul 1907, oferind privitorilor o sinteză a răscoalei în sine, cât și o reînnoire a perspectivei asupra acestui eveniment, prin evidențierea unor contribuții științifice recente asupra răscoalei și a „chestiunii țărănești”. Expoziția de pe gardul Secției de Istorie Vasile Lucăcel, din Strada Unirii nr. 9, va fi completată de o serie de materiale care sintetizează cu scopul diseminării către publicul larg, rezultate ale unor cercetări recente în domeniul istoriei, istoriei literare sau sociologiei. Istoricul literar clujean, Cosmin Borza, își aduce contribuția la acest demers printr-o inventariere sintetică a literaturii dedicată evenimentului, pornind de la primele scrieri din anii imediat următori ai răscoalei, până la literatura realismului socialist din perioada comunistă. Celor interesați să exploreze mai în detaliu tematica, li se va pune la dispoziție în curând un material care inventariază succint textele și sursele disponibile, începând de la scrierile clasice ale lui Ion Luca Caragiale, 1907 din primăvară pânăꞌn toamnă (1907) sau Radu Rosetti, Pentru ce s-au răsculat țăranii (1907), până la texte recente care reexaminează răscoala, cauzele și urmările sale, din diferite unghiuri și perspective” , ne spune Valer Simion Cosma, istoric la Muzeul Județean de Istorie și Artă Zalău.

Concluzia acestui demers ne este oferită tot de cercetătorul de la Muzeu: ”Revizitarea acestei teme reprezintă și o modalitate de a aduce în atenția publicului larg o ipostază și o dimensiune esențiale pentru înțelegerea istoriei țărănimii și a lumii țărănești autohtone, fără de care imaginea despre lumea țărănească de altă dată nu este doar incompletă, ci, în multe cazuri, falsificată și transformată într-un bâlci publicitar cu cârpeli etnografice”.