Claudiu din gunoi

Nu ştiu ca sărăcia să aibă unităţi de măsură, dar i se mai spune şi sărăcie lucie. Dar sărăciei pe care o trăieşte zi de zi Claudiu Vlaicu din Românaşi nu ştim cum i s-ar putea spune. E cumplită, ucigătoare; şi Claudiu o trăieşte din plin şi intens.
L-am găsit ieri pe Claudiu într-un container cu deşeuri menajere de lângă Şcoala Simion Bărnuţiu din Zalău. Intrase cu totul, cu cap, cu picioare pe “ferestruica” de câţiva centimetri şi cerceta cu minuţiozitate fiecare pungă, fiecare cutie, fiecare flacon. Într-o pungă aparte colecta pâinea, în alta mucurile de ţigări, în alta resturile de salam şi tot ce mai pica de ale gurii. Doamne, câtă foame trebuie să rabde fiinţa asta ca să culeagă din gunoaie tot ce alţii au lepădat.
Am vrut să aflăm ce i se întâmplă, ce-i cu soarta asta negră a lui, şi l-am întrebat dacă vrea să stea de vorbă cu noi. Am fost foarte foarte foarte surprinşi că a acceptat imediat, ca un copil cuminte şi umil. Foarte surprinşi că Claudiu a lăsat din prima impresia puternică de om cu mult bun simţ. Şi mult necaz. Nu tu vorbe urâte – ne-am fi aşteptat ca de la mulţi pe care-i vedem că fac scandal pe lângă gunoaie. Claudiu doar îşi îngrijea cu resemnare de soarta lui urâtă. Şi aşa am făcut ce nu credeam că poate fi făcut, că trebuie, că lumea poate cuprinde – inteviu cu omul din gunoi.
Ne-a arătat că nu-şi bate joc de hrana pe care o găseşte în containere, cum fac alţii care “selectează” şi împrăştie tot în jurul punctului de colectare. Nici nu caută fier vechi sau doze de bere pentru a le comercializa. Are nevoie de hrană. Pentru el şi pentru soţia sa care-l aşteaptă seară de seară la Românaşi să pună pace cu stomacul. Şi bărbatul îi duce hrana pe care o consideră bună, aruncată de stricată de alţii. De şapte ani face acest lucru. Uneori ajunge plângând acasă pentru că “alimentele” sunt neîndestulătoare. A doua zi o ia din nou la drum, tot spre Zalău, tot spre punctele de colectare a resturilor menajere. Şi în special iarna, când nu-i de lucru prin sat. Groaznică şi nebună ursitoare a mai avut Claudiu la naştere. Şi nu vă grăbiţi să-l judecaţi de netrebnic. Doar bucuraţivă că Cel de Sus a avut cu voi alte planuri. Pentru că, veţi vedea, viaţa e o chestiune de şansă.

Singurătate şi necaz cumplit
Claudiu Vlaicu ne spune are 27 de ani şi locuieşte în Românaşi. Nu el a vrut să vină aici. Au venit cu ani în urmă părinţii lui de la Braşov ca să îngrijească de mama lor, bunica lui Claudiu. Timpul a trecut, bunica s-a dus în locuri cu verdeaţă şi fără suspine. După o anumită vreme au urmat-o şi părinţii lui Claudiu. Aşa că tânărul a rămas, cum s-ar zice, singur-cuc. Are două surori care au plecat de mult în străinătate şi acolo au rămas; nimeni nu ştie ce mai e şi cu ele. stop_coloana
Nu că n-au păţit şi alţii să rămână singuri. Dar Claudiu nu a putut răzbi din motive care n-au ţinut de loc de el. La vârsta de 6 ani, copilul Claudiu s-a înbolnăvit de “aprindere de creier”. Meningita este o boală hidoasă. I-a lăsat sechele pentru toată viaţa, cât o fi şi cum o fi ea.
Totuşi, a găsit o fiinţă care să se apropie de sufletul lui şi care să-i fie părtaşă la bine şi la rău. Adică la nimic din ce înseamnă bine şi la cel mai rău posibil. Locuiesc în Românaşi la numărul 158, undeva pe uliţa Morii.
“Din cauza bolii nu mă angajează nimeni. Vara mai lucrez prin sat, pe la oameni, la ce mă cheamă. Iarna nu e de lucru la ţară. Rar mai găsesc câte o bătrână să-i tai lemne”, spune Claudiu.

Urcă Meseşul plângând
Iarna, Claudiu este prin gunoaiele din Zalău. Mai primeşte prin sat o bucată de clisă ori un codru de pâine, dar, ne spune el, e ruşine să primeşti tot timpul de la aceiaşi oameni care au milă. Claudiu înţelege că cerşitul nu e bun, sâcâie omul. Numai că stomacul cere zilnic să-i dai. Aşa că drumul Zalăului îl bate iarna aproape zilnic, în căutare de hrană din gunoi. La ocazie, înţelege toată lumea de ce, nu-l ia mai nimeni. Merge pe jos, după cum îi este norocul să fie vremea. Urcă Meseşul plângând când recolta este slabă şi-şi descreţeşte fruntea când traista nu e goală.
Îl întrebăm dacă nu primeşte ajutor social pentru handicap sau oprice altfel de ajutor social, nevenindu-ne să credem că se poate trăi aşa. Claudiu spune că primeşte de la stat un ajutor de handicap de 153 de lei lunar. Alt venit nu are. Doar atunci când lucrează prin sat mai pică ceva.

Şi frigul se-nmoaie
Familia Vlaicu de la numărul 158 din Românaşi nu are nici ce mânca, nici ce pune pe foc. Dar odaia e musai să fie încălzită pe vreme de iarnă. Nu-şi poate lăsa soţia în frig chiar dacă el pleacă peste zi de acasă. Norocul este că nu departe de casă se află un deal împădurit natural. Au crescut aici tot felul de specii de lemn. Lemnele nu sunt groase, ne dă de înţeles Claudiu, şi ne arată grosimea mâinii. În fiecare zi, înainte de a pleca la Zalău sau de a merge la lucru prin sat, urcă la pădurice şi culege lemn cât să poată face o legătură de adus în spinare şi le transportă în curte. După ce le taie şi le duce-n casă, pleacă mulţumit că soţia sa nu va răbda de frig în ziua aceea. Mâine va fi o altă zi.