Redacția
De la un timp, de vreo 20 de ani incoace şi mai bine speranţele sunt ingropate in deziluzii, optimismul in deznădejde. A fost şi continuă să fie ca şi cum ai pleca la drum pe o uliţă insorită fără să-ţi imaginezi că fundătura nu e prea departe. Intre timp alunecăm incet, incet in intuneric. Deşi minţile luminate ale planetei intr-ale economiei susţin că sporirea poverilor şi a birurilor pe vreme de criză este o nesăbuinţă ce blochează orice sparanţă de relansare economică, guvernanţii romani acţionează tocmai dimpotrivă. Dreptul la replică, la recurs a fost confiscat. „Aşa am hotărat!”, „aşa vrem noi”, „ciocu mic” sunt formule de toată ziua. Agricultura, candva fala Romaniei, o rezervă economică incontestabilă , a fost dată la spate. „Nu sunt parale!” spusa lui Tănase. Intre timp se importă. Pe bani grei! Să ajungi să intinzi mana la vecini, şi incă la preţuri cesfidează regula, e nu un semn de neputinţă, ci mai degrabă de prostie. Echilibrul a fost, aşadar, invins. Raţiunea, vă mai ziceam, trecută la index. Sub osanda prostiei politicul a invins competenţa. Vorba e pană cand? Veşnicim prostia, osandind o naţie. Se vede cu ochiul liber că am luat-o „pe arătură”. Avem incă atuuri puternice care să ne dea speranţe că stă in putinţa noastră să navigăm cu „vant la pupa”. Ne trebuie insă un căpitan destoinic, un om căruia să-i pese de cel sărman. Cand treci povare pe umerii impovăraţi şi ei de ani ai celor bătrani şi nevoiaşi taxand fără milă pensii, şi aşa de mizerie, tare mi-e că ţi-ai atins deja limita competenţei. Ceasul al doisprezecelea a cam trecut. Dar ştiţi vorba – „E un inceput in tot sfarşitul”. (V.Varga)
