”Ajută-te și Cerul te va ajuta!”, erau vorbele unui înțelept al cărui nume îmi scapă.

Ziua bună, dragi cititori!

Ce este autocompatimirea și de ce este atât de periculoasă pentru viețile noastre?

”Milă mi-e de tine; dar de mine, mi se rupe inima de milă ce-mi este”, spunea un emblematic citat din ”Amintiri din copilărie”, ale lui Ion Creangă. Această expresie reprezintă, în esență, autocompătimirea.

”Autocompătimirea este un acid care face găuri în fericire”, avertiza Earl Nightingale. ”Cel care se plânge mereu nu i se face milă”, concluziona grav, Thomas Fuller.

Autocompătimirea este, de fapt, acel microb care strecoară în interiorul nostru calul troian al resentimentelor, al frustrărilor și al dorințelor de a arunca toată vina pe oamenii din jur. Trăim astăzi din plin această maladie, într-o formă tot mai acutizată.

Este mult mai ușor să spunem: ”Vai, nu pot să fac asta, sunt neajutorat!”, decât să luăm măsuri și să înfruntăm situația. Inventăm o armată de bicisnicii pentru că dorim să stăm deoparte de orice abordare critică a problemelor. Dar, ca urmare a acestor acțiuni, vom ajunge la ceva și mai frustrant: problemele vor deveni din ce în ce mai mari!

Acest obicei negativ al auto-milei are consecințe devastatoare asupra interiorului nostru. În loc să ne vindecăm rana sângerândă devenim preocupați în mod constant de durere, nu ne mai vindecăm și cădem în sfera cea mai de jos a relațiilor umane: depresii, alcool, droguri sau execse de tot felul.

Pentru a urca pe scara valorilor morale și spirituale este recomandat să ne ucidem toată mila de sine, să avem încredere și să ne asumăm responsabilitățile pentru propriul destin. Dar nu vom putea singuri niciodată! Atenție! Lacrimile sunt permise, de asemenea și exteriorizarea sau exprimarea durerii, dar în mediul potrivit, în modul potrivit și la persoanele potrivite. De aceea Dumnezeu ne cercetează, trimite oamenii providențiali care să ne ajute, prieteni spirituali, preoți cu har, Tainele Sfinte ale Bisericii, pentru ca noi să putem să ne exprimăm durerile, să desființăm autocompătimirea și să ne revenim în fire.

În lume există multe suferințe…moartea celor iubiți, înstrăinarea celor dragi, boli de diferite feluri, pierderea agoniselii de-o viață, nedreptăți pe care nu le înțelegem și, apogeul a toate, păcatele noastre, a căror consecințe le trăim după moarte.

Dar Mântuitorul Iisus Christos ni se adresează asemenea văduvei din Nain, al cărei copil murise: ”Nu mai plânge!”. ”Nu mai plânge!”, se aude ecoul acestui îndemn solemn și consolator și în viața noastră, atunci când traiectoria existențială este străpunsă de suferință și-și schimbă cursul.

”Tinere, și ție îți zic, scoală-te!”, iar ”tânărul și-a venit în fire”. Ce înseamnă să ”revenim în fire” pentru noi, oamenii acestei epoci atât de secularizate? Înseamnă să conștientizăm adevărata valoare a vieții pe care ne-a dăruit-o Mântuitorul. Tânărul văduvei din Nain a auzit chemarea Mântuitorului, și-a venit în fire și a început să vorbească, nu știm ce spunea, dar fără îndoială erau cuvinte de recunoștință și fericire. Dar noi? Cei care am căzut în morțile spirituale, care sunt infinit mai sumbre decât orice moarte, noi auzim? Ridică-te! Nu te lăsa învins de tenebre! Nu depune armele și nu-ți petrece zilele plângând și blestemând totul pentru soarta nefericită! Ocupă-ți mintea cu Mine, cu credință, cu răbdare, cu speranță! Alungă resentimentele!

Dragilor, să ne oprim din autocompătimire pentru că aceasta ne taie aripile, ne împiedică să auzim chemarea la adevărata viață și ne împiedică să ne bucurăm de cotidian, în toate manifestările sale.

Dumnezeu ne cercetează în fiecare situație a vieții noastre și vrea să ne facă fericiți. Un creștin care trăiește valorile morale va rămâne oricând în picioare, cu demnitate, pentru că știe că orice dificultate îi este dată pentru a se ridica pe o treaptă superioară. Dacă avem un bun discernământ, vom ști să găsim tăria necesară pentru a lupta.

Vă invit la reflecție!

Post Views: 11