Redacția
Suntem in ţara lui Mall Impărat, după cum sminteala ne impinge să tot ridicăm ziduri, acareturi adică, dand la o parte recolte şi speranţe. Ne imbăţoşăm cu vreo 300 de vechili care, asemenea curţilor boiereşti de odinioară, au lăsat de izbelişte adevăraţii stăpani, pe noi laolaltă adică şi şi-au pus bani albi pentru zile negre. Ziceţi-mi măcar aşa de fudulie, un nume de pungaş care a infundat puşcăria şi mă trag deoparte ruşinat că nu am observat eu mai inainte. Numai că aceia cu painea şi cuţitul se dedulcesc şi ei la bunătatea de miere, fiindcă, lucru ştiut, azi eşti, maine…
E primăvară şi campul aromeşte a spe-ranţă şi nelinişti. Dar cui ii pasă? Despre ţară, despre ţărani se vorbeşte, cam demultişor, doar la timpul viitor. Vorba lui Tănase „ce-o să fie, măi să fie!”. Pămantul s-a impuţinat impovărat de semeţia vilelor de tot felul. Ce-a mai rămas aşteaptă indurător brazdă de plug. Nu sunt bani, nu e sămanţă, deci, de unde interes pentru lucru? Fermierii bat obrazul amploiaţilor, care-i jupoaie mai al naibi ca odinioară. Cumpără ieftin, vand scump. Zootehnia a rămas un fel de capră raioasă a agriculturii. Dar, incă o dată, cui ii pasă? Ne lăudăm in schimb cu căpşunarii. Vorba e ce avem in propria ogradă?! E primăvară şi tare mi-e că anotimpurile ce o vor urma n-or fi nici ele mai bune. Fiindcă ştiţi spusa biblică: Unde dragoste nu e, nimic nu e! La noi se observă cu ochiul liber, dragostea de ţară a devenit un sentiment desuet. Asta era pe vremuri, se zice. Dragostea adică. Şi aşa şi e. Astăzi am rămas doar cu golul din suflet. Adică am mai murit puţin.
