Inventivitatea romanului intrece orice limite. Nu multi englezi, germani sau chiar americani s-ar fi gandit ca poti sa faci din educatie o afacere din care sa ramai cu un profit de zeci de milioane pe an. Dar romanul s-a gandit, si chiar i-a iesit. Cu o investitie minima raportata la beneficiu, aproape oricine dispunea de o baza financiara oarecare a putut, mai ales in perioada de vid legislativ din anii ’90, sa-si infiinteze o universitate. Si n-au fost chiar putini cei care au facut asta, mai ales ca potentiali “clienti” erau din belsug, atrasi de taxele de scolarizare care de care mai ieftine. Nume sonore ale culturii si istoriei romanesti au devenit, peste noapte, embleme ale profitabilitatii economice in invatamantul universitar privat. Ce conta ca renumele patronului spiritual nu era dublat de o valoare cat de cat apropiata a calitatii educatiei oferite? Atata timp cat banii curgeau valuri, totul era permis.
Si inca este permis. Pentru ca societatea romaneasca este cladita pe asemenea valori care permit si chiar perpetueaza aceasta promiscuitate. Ni se inoculeaza, din primii ani de viata, ca doar rezultatul conteaza, si nu modalitatea in care ajungi la acest rezultat. Extrapoland, este un crez national ca doar diploma conteaza, nu cat ai invatat pentru ea, si atunci este firesc sa existe o “orientare” pe piata educationala pentru oferta cea mai ieftina. Iar aceasta oferta mai ieftina apartine universitatilor private, care isi bazeaza functionarea pe acest principiu concurential.
Tot societatea, in ansamblul ei, garanteaza “carnea de tun” pentru aceasta industrie de fabricat diplome contra bani. Deoarece cata vreme promovam, la cele mai inalte niveluri, ideea ca toti romanii trebuie sa fie licentiati si ca este nevoie de facultate si pentru a sapa un sant, nu facem altceva decat sa impingem tinerii (si nu numai) catre acesti “antreprenori” universitari.