Badea Ilie Pop, sublocotenentul care de curând a împlinit venerabila vârstă de 100 de ani, ne-a povestit, la umbra unui corcoduș bătrân, din curtea casei fiului său, de la Jibou, câteva din experiențele sale din viața tumultoasă pe care a trăit-o. Născut în anul 1921, a rămas orfan de mamă la vârsta de 10 ani, a crescut cu mamă vitregă și a făcut 5 clase. Când s-a pierdut Ardealul, s-a refugiat în România, a plecat la București, iar de la vârsta de 21 de ani, până la 24 de ani, a fost pe front în cel de-al II-lea Război Mondial.

L-am întrebat cum a început totul, cum a fost și prin ce evenimente mai importante, de care-și mai aduce aminte, a trecut. Moș Ilie mă privește cu ochi iscoditori, albaștri, apoi începe să îmi povestească.

,,Apoi, doamnă dragă, ușor n-o fost deloc. Greu o fost în 1944, când am întors armele împotriva nemților. Atunci o venit la noi ofițerul de legătură și ne-o zis atât: trupele române schimbă poziția. Am mărșăluit pe jos preț de vreo 3 zile, ca să ne retragem. Trăiam și cu câte 2-3 mere pe zile. Era foamete mare și niște legi severe. Am ajuns la Focșani, lângă Bacău, în lagărul rusesc, unde ne-au luat prizonieri. Acolo era gard electrificat, iar ofițerii și-au rupt tresele de pe umeri, pentru că rușii, pe care-i vedeau cu grade, îi puneau să-și sape groapa și-i împușcau, fără doar și poate. Căutau în special SS-iști. De acolo am sărit gardul, m-am desfăcut la șireturi la bocanci, să nu mă încurce, și dus am fost. Am mai luat doi băieți cu mine, mai mici poate cu un an, doi decât eram eu, și se țineau după mine, ca și copiii mei. Am continuat războiul, pentru că ne-o prins pe drum patrula militară din Ploiești, și ne-o trimis înapoi la regimentul nostru, Regimentul 7 Pionieri. Mareșalul Antonescu zicea că o să continuăm să luptăm până eliberăm Ardealul. Am continuat cu războiul, cu bătălia de la Cenadul Mare-Kisscenad, în Ungaria, până ce am ajuns la Budapesta. Și o zis rușii către noi <Pașli Domoi>, că de aici continuăm noi! Și, după asta, ne trântiră pe front, în Cehoslovacia, în Munții Tatra. Așe să te gândești, doamnă dragă, că pe partea dreaptă a drumului era cimitirul inamicului, iar pe stânga, cimitirul nostru. Acolo o perit tare mulți, erau sute de cruci”, povestește veteranul Ilie Pop.

Am amuțit în fața unei astfel de experiențe de viață, și l-am întrebat, oarecum cu smerenie, pe badea Ilie, când s-a temut efectiv pentru viața dumnealui, în război.

“Când am luptat în Crimeea, ne-o fost înconjurată, și aveam de ales amu, care unitate trebuia să rămână pe loc, de sacrificiu. Și trebuia să rămânem noi, dar au zis nemții că să mergem noi acasă, că rămân ei. Și ne-am urcat pe niște șlepuri, legați de niște vapoare, de au venit avioanele românești de ne-au escortat până la Constanța. Când am ajuns la Constanța, ne-am pus toți în genunchi și am țucat pământul românesc. Atunci nu am crezut că mai scap cu viață de acolo” , a continuat să povestească sublocotenentul.

Pe data de 9 mai 1945 (Ziua Victoriei), s-a defilat în Praga, ca să nu coincidă cu 10 mai, Ziua Monarhiei, iar conform spuselor lui Ilie Pop, soldații au primit drept recompensă pentru faptele lor de vitejie “câte un pachet cu produse pentru barberit”. Veteranul nostru a stat mai apoi într-un fel de carantină, vreme de 3 luni de zile, un fel de tabără pentru soldații cu traume psihice, după război.

“Se sculau noaptea din somn, acolo, și strigau <la atac, haidați la tanc>, dar eram grijiți de doctori. Mai apropiat de mine, acolo, era un căpitan din Poarta Sălajului. Și pe 15 august m-o lăsat la vatră. În octombrie m-au concentrat înapoi, pentru unitățile de lucru. Ofițerii de stat major erau ca politicienii de acum, și aveau dreptul la ordonanță. Și am fost băgat ordonanță la un subofițer. Acolo am trăit bine, că aveau de toate. Părinții lui umblau să-l retragă acasă. Acolo nu făceam mare lucru, curățam încălțâile, și așe o trecut vreo 3 luni. Apoi pe el l-o dat acasă, iar mie mi-o dat drumul. La plecare mi-o dat un pistol și mi-o zis: <te duci, pleci acasă pe data de 1 iulie, tre să-ți vie ordinul de lăsare la vatră>. Mi-o pus valiza pe o trăsură, m-o liberat și am venit acasă. Numa că ordinul meu o ajuns în buzunarul unui jandarm de la Borla, care s-o folosit de el și o circulat gratis. Și așe că eu am venit acasă cu 3 bilete de voie date de secretar”, conchide subofițerul.

În perioada în care era concentrat pe front, Ilie Pop a avut ocazia să îl vadă pe Mareșalul Ion Antonescu, pe care îl consideră, în opinia dumnealui, cel mai mare patriot și iubitor de țară. “Era um om ca un zimbru de impunător, și îți insufla respect. El a vrut să elibereze Basarabia și Ardealul de sub ocupația hothystă, și spunea doar atât: <Vă ordon să treceți Prutul!> Și cu toate astea, a fost executat pe 23 august, în Piața Națiunii”, povestește venerabilul veteran.

La vârsta de 100 de ani, Ilie Pop este sănătos tun, însă are o problemă minoră cu auzul, care persistă încă din vremea războiului, pentru că, ascuns fiind într-o cazemată pentru aruncătoarele de flăcări, nu a reușit să iasă la timp înaintea unui atac inamic și a trecut un tanc peste dumnealui, iar câteva obuze au explodat în imediata sa apropiere. A fost scos de acolo de camarazi, care au vrut să vadă dacă murise, dar Ilie Pop a scăpat teafăr, și de data aceasta. Veteranul crede că a fost iubit de Dumnezeu, de a scăpat cu viață din atâtea încercări.

Sublocotenetul a fumat, până la vârsta de 45 de ani, câte 3 pachete de țigarete zilnic. Zicea moș Ilie atunci, către nevasta care-l ruga să se lase de fumat: “Mai repede m-oi lăsa de tine, decât de astea!”. Dar a avut ambiție și s-a lăsat, facând pariu cu un coleg de muncă. A mestecat jumări, pe care le purta tot timpul prin buzunare, și iată că acum a ajuns la un secol de viață, să poată povesti urmașilor prin ce a trecut. A fost operat de cataractă, la ambii ochi, dar în rest se simte în putere. Se plimbă, zilnic, prin apropierea casei fiului său, în grija căruia se află acum, și mai povestește cu curioșii care-l întreabă toate cele.

După război, sublocotenentul Ilie Pop a muncit ca și gestionar la magazinul din Sălăjeni, iar apoi a fost asesor popular- un fel de membru în juriul comunității, fără de care nu se putea lua nicio hotărâre sau pronunța vreo sentință. Apoi a lucrat la sonde, la Prospecțiuni Geologice, iar badea Ilie a făcut naveta câte 3 ore zilnic, ca să ajungă la serviciu. A urmat un curs de calificare de 3 luni, la Târgoviște, și a venit la schela de forare de la Suplacu de Barcău ca și șef de brigadă și maistru. A ieșit la pensie la vârsta de 60 de ani. Până-n 2018, de la veterani, primea doar 250 de lei, drepturi bănești. Mai nou, din 2021, primește 950 de lei, pensie de veteran, în umila mea opinie, prea puțin pentru atâția ani puși în slujba României.

Întrebat fiind care este cea mai mare mulțumire a dumnealui, după o asemenea viață, demnă de un scenariu de film, Ilie Pop mi-a răspuns cu lacrimi în ochi: “Apoi cea mai mare mulțumire e că trăiesc, că îi văd pe-ai mei bine, sănătoși, și eu pe lângă ei, și îs tare mândru de strănepotul meu, Dan Pășcuță, care a terminat Academia de Poliție Alexandru Ioan Cuza din București și este ofițer la Jandarmi. El e cea mai mare mândrie a mea, că duce tradiția mai departe.”

Și, dacă am vorbit de mulțumiri, cu strângere de inimă l-am întrebat pe badea Ilie, dacă după 100 de ani de viață, are vreun regret.

“Până la vârsta asta, eu am cam realizat ce mi-am dorit, așa că regrete n-am. L-aș supăra pe Cel de Sus, dacă aș zice altfel. Dar totuși, am o părere de rău. Regret că nu mi-au lăsat mie uniforma ce am primit de la autorități, când am plantat cei 100 de puieți de stejar, aici, la Jibou”, răspunde veteranul Ilie Pop.

Am plecat de la badea Ilie Pop cu o strângere caldă de mână și cu promisiunea că voi reveni, ori de câte ori mă nimeresc pe la Jibou.

E trist să vezi, totuși, că autoritățile prețuiesc atât de puțin sacrificiul acestor oameni, care au dat atât de mult pentru patrie, și își amintesc de ei doar la ocazii speciale.

Să ne trăiești, domnule sublocotenet Ilie Pop! Noi vă mulțumim pentru faptele dumneavoastră de vitejie și pentru anii de sacrificiu oferiți României!

Post Views: 202