350 de sălăjeni sunt exploataţi pe plantaţiile de ceapă şi ridichi de la Zeiskam, in sudul Germaniei.

Sălăjenii care incearcă să caute un loc de muncă in străinătate pe un venit decent şi işi incearcă norocul in agricultura din Germania devin peste noapte victime ale unei reţele versate de intermediari care ii trimit practic intr-un lagăr de muncă. Profitand de faptul că au mană liberă din partea proprietarului fermei din Germania să-i administreze afacerea, doi sălăjeni din Lompirt, Gal Balint şi Olga, recurg la abuzuri asupra propriilor con-judeţeni. Fără a deţine o firmă de intermediere, in baza unei inţelegeri verbale cu patronul neamţ, familia Gal duce “la negru” sălăjeni care să lucreze in agricultura germană.

Reţeaua
Coşmarul oamenilor a inceput in momentul in care de la diverse cunoştinţe sau din anturaj au auzit că o firmă din Sălaj se ocupă de recrutarea persoanelor care doresc să lucreze la o fermă din Germania. Pentru a atrage cat mai mulţi doritori de muncă in străinătate, bestiile cu chip uman şi-au format o adevărată reţea de intermediari şi promit oamenilor “marea cu sarea”. Nimănui nu-i trecea prin cap atunci cand s-a urcat in microbuz cu destinaţia Zeiskam că va avea de indurat umilinţe groaznice din partea conjudeţenilor pe plantaţiile de ceapă şi ridichi din Germania.
Compusă din patru indivizi din Lompirt – Demjen Zsolt, Gal Balint, Gal Olga, şi Katona Samuel zis “Şomo”, reţeaua racolează sălăjenii prezentandu-se a fi doar un simplu intermediar intre muncitori şi proprietarul fermei Stubenbordt din Germania. Prima taxă percepută de către reţea este un comision de intermediere in valoare de aproximativ 100 de euro. Potrivit unui contract incheiat intre muncitori şi Demjen Zsolt, comisionul perceput constă in “preluarea dosarelor şi inaintarea acestora pentru studiu, analiză şi selecţie finală unor societăţi din Germania cu care SC DHN Trans are inţelegeri”. Odată cu semnarea contractului de intermediere, sălăjenii au fost informaţi de către Demjen că singura taxă pe care o vor plăti este de doi euro pe zi, pentru femeia de serviciu care sortează gunoiul. Cu toate acestea, contractul semnat de muncitori a umflat cifra la 2,72 euro, dar marea supriză de la faţa locului a fost că oamenii plăteau pentru orice: chirie, echipamente şi instrumente de lucru. După ce le-a fost luat comisionul şi au depus toate actele la dosar, oamenii au fost inştiinţaţi că in 30 august vor pleca către Germania cu un autocar Cento Trans sau cu microbuzul personal al lui Gal Balint. Costurile deplasării au diferit in funcţie de intermediar. Dacă Demjen Zsolt i-a trimis pe sălăjeni in Germania cu un autocar Cento şi le-a achiziţionat bilete la preţul de 165 de euro pentru un drum dus-intors, in schimb Gal Olga a perceput un tarif de 200 de euro celor care au mers cu microbuzul său, fără să le dea vreun act justificator.

“Aţi ajuns la Auschwitz”
Ajunşi la Zeiskam, sălăjenii s-au trezit izolaţi de societate, pe un camp in mijlocul căruia erau mai multe containere suprapuse, ca şi cele in care se transportă marfa pe vapor, inconjurate de garduri inalte de fier. “Aţi ajuns la Auschwitz”, le-a spus sugestiv şoferul de la Cento Trans culegătorilor de ceapă şi ri-dichi. Imaginea era intocmai ca şi a unui lagăr nazist, singurele elemente care lipseau din peisaj erau sarma ghimpată şi soldatul cu arma in mană. “Am ajuns acolo şi nu ne-a băgat nimeni in seamă, nici măcar o pătură nu ne-au dat”, ne-a spus Maria, o femeie incă şocată de experienţa prin care a trecut in Germania. Ca să poată fi inregimentaţi, romanii au fost nevoiţi să facă cozi la un ghişeu de unde au primit o pătură, un cuţit, un cearceaf, cheia de la “cameră” şi o cartelă cu cod de bare. “Cartela era totul pentru noi, acolo erau banii tăi, identitatea ta. Dormeam cu ea sub pernă să nu o fure cineva”, a completat Maria. Pentru tot ce au primit in Germania, sălăjenii au semnat la Zalău contracte cum că au intrat deja in posesia cuţitului, păturii, cearceafului. Mai mult, dacă le pierdeau, muncitorii plăteau o amendă de 30 de euro pentru fiecare obiect de inventar. Protecţia muncii a fost semnată la plecare, fără ca cineva să le facă o minimă instruire.
Acum că aveau şi o identitate, cea a cartelei, sălăjenii au semnat contractele de muncă, redactate desigur in germană. Fără a şti ce semnează, s-au trezit că lucrează la un tarif de 1,8 euro pe lada de ceapă sau 1,4 euro pe cea de ridichi, deşi contractul de muncă prevede clar că sunt plătiţi cu 5,95 euro pe oră. Au fost nevoiţi să accepte şi tariful de cazare in containere, in valoare de 81 de euro pe lună. Pe langă contractul de muncă, bărbaţii şi femeile de pe plantaţie au semnat un regulament stufos de ordine interioară, despre care au aflat ulterior că ii penaliza pentru orice abatere, oricat de mică ar fi ea. Dacă nu iţi făceai curat in cameră primeai amendă. Cine a insis-tat să primească contractul de muncă s-a ales cu o filă din document şi cu o anexă, redactată in limba romană de un semianalfabet, prin care se menţiona că “pentru muncitor este adus la cunoştinţă că el săptăma-nal mai mult de 47 de ore lucreză, in cazul in care este de lucru, acest suplimena se plăteşte fără majorai”. Un nou abuz din partea nemţilor, avand in vedere că in contractul de muncă se specifică in mod clar că sălăjenii vor lucra 40 de ore in şase zile.

Cazarma era de tipul unei inchisori americane
După toate formalităţile, bărbaţii şi femeile din Sălaj au mers către containerele in care au fost repartizaţi să locuiască timp de aproape două luni de zile. Primele probleme au apărut chiar in momentul repartiţiei. “Dacă nu cunoşteai alte trei fete cu care să fii cazată riscai să dormi in aceeaşi cameră cu bărbaţi”, ne-a spus Maria. De exemplu, o tanără de 20 de ani a nimerit să stea in cameră cu trei bărbaţi. Sălăjencele au avut norocul să stea in cameră cu alte trei femei din Ardeal, insă ajunse in cameră, femeile au intampinat o nouă problemă. Camera le-a fost ocupată de către patru bărbaţi, veniţi in tura precedentă şi care urmau să plece abia a doua zi. “Paturile erau supraetajate, cate patru intr-o cameră. Femeile au dormit in paturile de sus, iar bărbaţii jos, cate doi in pat”, s-a destănuit Maria. Condiţiile din containere erau inumane. Pereţii plini de igrasie trebuiau curăţaţi de către romani pentru a nu plăti amenzile prevăzute in regulamentul de ordine interioară. Mai mult, duşul, WC-ul şi bucătăria erau la comun, amplasate in unele cazuri la zeci de metri de locul de cazare.

Citiţi maine detalii şocante:
Viaţa in lagărul de la Zeiskam
Munca pe plantaţie

Post Views: 164