Sâmbătă se împlinesc 69 de ani de la tragicul sfârșit al celui care a fost supranumit Sfinxul de la Bădăcin – Iuliu Maniu. Împreună cu istoricul Marin Pop de la Muzeul Județean de Istorie și Artă Zalău revedem cea mai neagră perioadă a vieții celui mai cunoscut sălăjean – procesul și moartea sa în temnița de la Sighet.

Reporter: Domnule Marin Pop, când ajungem la data comemorării lui Iuliu Maniu, începutul perioadei negre din viața lui, dar și a noastră ca națiune, o putem plasa după Tămădău.

Marin Pop: În urma înscenării de la Tămădău, din 14 iulie 1947, liderii P.N.Ţ. în frunte cu Iuliu Maniu sunt arestaţi, iar partidul este desfiinţat. Iuliu Maniu avea vârsta de 74 de ani. În urma unui simulacru de proces, regizat de la Moscova, pe data de 11 noiembrie 1947 a fost condamnat la muncă silnică pe viaţă, transformată în temniţă grea pe viaţă datorită vârstei, precum şi la confiscarea averii. Ajungea în celula închisorii politice din Galaţi, unde a stat până la finele anului 1951, când a fost transferat la Sighetu Marmației, împreună cu ceilalţi lideri P.N.Ţ.. În „închisoarea miniștrilor” de la Sighet se mai găseau foştii şefi de guvern, intelectuali de prestigiu şi înalţi prelaţi greco-catolici precum Ioan Suciu sau Iuliu Hossu.

Reporter: Temnițele acestea erau un fel de centre de reeducare? A fost ”reeducat” Iuliu Maniu?

Marin Pop: Ca şi în viaţă, Iuliu Maniu a fost şi în închisoare acelaşi model de conduită şi nobleţe morală. Astfel, cât timp s-a aflat în detenţie, nimeni nu a încercat să-i schimbe conduita, să-i „spele creierul”, apreciindu-se că acest efort ar fi fost zadarnic.

Din cauza faptului că sănătatea lui se deteriora nu numai cu trecerea anilor, dar mai ales din cauza bolilor pe care le-a contactat în închisoare şi care nu au fost tratate, ultimele luni ale vieţii şi le-a petrecut în celulă cu Nicolae Carandino, fostul director al ziarului „Dreptatea”, care l-a îngrijit şi ajutat să îndure suferinţele fizice şi i-a fortificat moralul.

Iată ce spunea Nicolae Carandino despre ultimele zile din viața lui Iuliu Maniu: „Iuliu Maniu suscita, în închisoare, același climat de noblețe morală, în care toată viața se complăcuse. Nici o șovăială, nici o slăbiciune, la acest bătrân care preferase să moară în închisoare decât să fie Președintele Consiliului de Miniștri care să gireze, el democratul de o viață întreagă, un regim de sclavie. Nimeni nu l-a mai întrebat, cât a fost închis, nimeni n-a încercat să-l abată sau să-l corupă. Dușmanii săi cei mai îndârjiți își dădeau seama că ar fi fost timp zadarnic pierdut. Iată un omagiu la care niciunul absolut niciunul dintre noi, n-a avut dreptul. Cine n-a fost torturat, a fost bătut sau șantajat. Toți, cu excepția lui, au fost evaluați de o lașitate posibilă și, în consecință, supuși verificării.

Îi lipsea în mod deosebit ajutorul bisericii. De la un înalt prelat catolic am învățat rugăciunile „Pater Noster” și „Ave Maria”, pe care i le rosteam în fiecare seară. Sentimentele religioase ale lui Iuliu Maniu sporeau odată cu apropierea morții. Fusese desigur credincios toată viața, dar boala, singurătatea, drama sufletească pe care o trăia, contribuiau la o întoarcere mai hotărâtoare spre credință”.

Reporter: Cum și-a trăit Iuliu Maniu ultimele zile?

Marin Pop: Tot Nicolae Carandino povestește: ”Agonia lui Maniu a durat câteva zile. Un plutonier, ungur după accent și subchirurg după meseria mărturisită, a venit de câteva ori în celulă, în calitate de șef de operații. Supraveghea fazele de la distanță. Ne punea în treacăt unele întrebări, pentru a verifica unele simptome, apoi dispărea ca să reapară peste câteva ceasuri în pragul ușii.

Conștient că moare, Maniu privea în gol și bolborosea cuvinte pe care ne străduiam să le pricepem. Ultimele vorbe pe care le-a rostit le-am auzit distinct: „Ce frumoasă femeie era Clara”.

Era 5 februarie 1953. Maniu împlinise, de o lună, 80 de ani. Peste alte patru săptămâni urma să moară Stalin.

Peste câteva ore, Maniu a fost ridicat din celulă, în cel mai strict secret, dar vestea se răspândise ca fulgerul, în toată închisoarea.

Noaptea am auzit căruța poposind în curtea închisorii, huruiala roților, nechezatul cailor, zgomotul ușor ferecat al șleaurilor. Apoi toate s-au liniștit. Maniu pleca spre groapa comună și spre gloria eternă. Păstrez imaginea lui pe improvizatul catafalc de fier, atunci când i-am închis pleoapele și când, pentru întâia oară, a putut să-l vadă cineva cu capul plecat”.

Reporter: Odată cu moartea lui Iuliu Maniu, putem spune că a murit și speranța…

Marin Pop: Chiar şi după arestarea sa, sălăjenii mai sperau într-un miracol şi luptau în numele şi ideologia democraţiei promovate de către Iuliu Maniu, el reprezentând în continuare un simbol al luptei anticomuniste. Astfel, în raportul de activitate al organizaţiei Frontului Plugarilor din Sălaj, se arăta faptul că în comuna Bănişor, pe atunci în plasa Crasna, pe uşa cooperativei a apărut un manifest „bătut cu litere de maşină” şi pe care era scris următoarele: „Trăiască Iuliu Maniu, noi suntem cei ce luptăm pentru desrobirea voastră, cu Dumnezeu înainte”.

Reporter: A fost un reper moral pentru români, de atunci și până astăzi.

Marin Pop: Referitor la uriaşa sa personalitate, patriotismul, cinstea şi modestia care l-au caracterizat întreaga sa viaţă, Constantin Xeni, om politic, diplomat şi istoric, scria, în anul 1942, în exil, următoarele: „Rar bărbat politic mai sobru, mai modest. Văzându-l de aproape, nu o dată mi-am zis: Mare forţă e modestia! N-a visat, n-a râvnit niciodată averea. Nu l-a interesat. N-a primit o dată să figureze într-un consiliu de administraţie. Şi nu o dată i s-a oferit. În casa lui de sus, din vila de la Bădăcin, nici covoare persane, nici tablouri de preţ, nici bronzuri. În Bucureşti – o odaie de hotel, la Athenee Palace, odaie simplă ce nici pe departe nu justifica numele somptuos de Palace. Şi nu e o micşorare să adaug că nu o dată l-am găsit seara mâncând singur în odăiţa lui, pe un colţ de masă, pâine neagră din care tăia tacticos cu un cuţitaş şi câteva mere frumoase, pe care cu mândrie spunea că le adusese de la Bădăcin. Un ascet. Iar în colţ, pe masa de lucru, vedeai numai două cărţi: Biblia şi broşura oficială de Mers al trenurilor. Una pentru drumurile lui sufleteşti, cealaltă pentru cele trupeşti, în necontenitele lui deplasări politice”.

Păstrarea memoriei unor astfel de înaintaşi, cum a fost şi Iuliu Maniu, este o datorie morală pentru generaţia noastră, în special pentru noi sălăjenii care, măcar o dată pe an, la 5 februarie, ar trebui să ne închinăm la Sighet, în celula în care şi-a găsit tragicul sfârşit şi la mormântul necunoscut de la groapa comună unde au fost aruncate osemintele „Sfinxului de la Bădăcin”.

Post Views: 132