Zefirul cel bun

Ziua bună, dragi cititori!

În inima pădurii locuia odinioară o extravagantă familie de plante carnivore care, cu trecerea vremii, începură să devină conștiente de faptul că obișnuințele lor erau cam ciudate și asta mai cu seamă pentru că zefirul cel bun aducea până la ele veșnicele murmure din împrejurimi.

Sensibile la critici, încet-încet, ele începuseră să simtă dezgust fața de carne, până când sosi clipa să o respingă cu totul, refuzând să o mai mănânce, scârbite în asemenea hal încât li se făcea greață până și doar văzând-o.

Atunci se hotărâră să devină vegetariene. Începând din acea zi, se mănâncă unele pe altele, dar trăiesc în pace, deoarece în jur se vorbește doar despre pilda lor bună.

Dragilor, când răul ne este servit în mod subliminal, ambalat aspectuos ca-n supermaket și propagat sub pretextul binelui comun, învățăm să ne adaptăm, să-l justificăm și să-l acceptăm pe deplin. Neîmpotrivindu-ne la timp, devenim treptat incapabili de a ne împotrivi vreodată și învățăm să trăim în acest mod ca și cum acesta ar fi cel natural și just.

Alegem în funcție de ”ambalaj” și de standardele inoculate de ”zefirul cel bun”. Astăzi, în lumea modernă domnește repulsia față de firesc, față de adevăratele virtuți și valori consacrate și față de tradiție. Din cauza acestor lacune, momentele de criză ne găsesc confuzi, disperați și lipsiți de coordonate sigure.

Căutăm raiul acolo unde nu e, căutăm siguranța acolo unde nu se găsește, căutăm fericirea acolo unde este iluzorie și evanescentă.

Nici o formă de guvernământ nu ne poate furniza siguranța, libertatea și fericirea în absența virtuților din popor (James Maddison). Viața omului pe acest pământ nu merită trăită decât dacă poate fi realizată prin mijloace onorabile și milostive.

Vă invit la o reflecție!

(Bruno Ferrero, Trandafirul de mare preț)