Vremurile vlăguiesc satele sălăjene
Din drumul judeţean 108 A, dintre Creaca şi Jac, în partea stângă, se desprinde drumul comunal 24, care duce direct în inima satului Brusturi. Doar un kilometru ai de străbătut pe drumul pregătit pentru asfaltare ca să ajungi în sat. De-o parte şi de alta a căii de acces, mălaiul, adică lanurile de porumb, se întind trufaşe cu câte doi, trei cucuruzi pe tulpină. A fost an bun pentru mălai, zic sătenii, numai că mistreţii au dat din când în când târcoale. Şi apoi, nu toate terenurile au fost cultivate. Mădularele celor care au mai rămas prin sat sunt îmbătrânite, asaltate de mătrici, şi nu mai fac faţă nici sapei, nici culesului. De fapt, din cele 140 de gospodării, doar 87 sunt locuite. În multe case vieţuieşte doar un singur suflet, peste care senectutea şi-a aşezat povara.
Nu vezi picior de om pe uliţă, doar sărăcia e prezentă
Am străbătut ieri la vremea amiezii drumul comunal 24 către sat. Nu ne-am întâlnit cu niciun trecător şi nicio maşină. Nici pe uliţa care străbate satul n-am găsit ţipenie de om. Un pensionar, pe nume Grigore Matei, stătea plictisit pe laiţa din faţa porţii. Parcă s-a bucurat când ne-a văzut. Recunoaşte că de vreun ceas şi jumătate de când toceşte scândura lăiţii n-a trecut prin faţa lui decât Maria Ianchiş, o vecină care se întorcea de la prăvălia din sat. Treizeci de ani a fost Grigore şofer şi, după trei decenii de trudă, s-a ales cu o pensie de 600 de lei. Se descurcă cum poate. N-are putere să ţină o vacă, nici un porc. Doar câteva orătănii scurmă prin curte. Şi nu e singurul brusturean care-şi duce într-o modestie desăvârşită cotidianul trai.
Era altă viaţă pe vremea leilor lui Ceauşescu
Pe vremuri se trăia bine în Brusturi. Majoritatea locuitorilor de parte bărbătească lucrau la mina din Lupoaia. O aruncătură de băţ până la mină. Mai cultivau şi pământul, mai făceau şi pălincă din liveziile care împânzesc dealurile dinspre răsărit. În sat era o cireadă de aproximativ 180 de capete de bovine. Azi, ne zice Augustin Bercean, “nu sunt mai mult de 30 de vaci în sat cu viţei cu tot”. “Era şi turma satului, care avea în jur de 350 de oi. Oi nu mai există în Brusturi. În schimb, avem în sat un tânăr fermier, Vlăduţ Bercean, care deţine 40 de vaci de lapte.” Spuneam că în Brusturi se trăia bine. Şi asta pentru că erau mulţi pensionari de mină, cu pensii onorabile. Foarte puţini dintre ei mai întârzie pe pământ. Îi poţi număra pe degetele de la o mână. Fostul poştaş, Grigore Gherman, îşi aminteşte că ducea pensii de 2.500-3.000 de lei din aceia vechi, vechi, dinainte de @89, la jumătate satul.
Şcoală nu mai este demult; nici nu este pentru cine să fie
Pe uliţele satului nu întâlneşti nici un copil. Doar în curtea Savetei Bujor se hârjonesc trei nepoţi veniţi de la Cluj. Au mai venit nepoţi şi la familiile Vasile Hîş şi Petru Ianchiş. Doar ei, nepoţii, descreţesc frunţile buniciilor. stop_coloana Când vacanţa de vară se sfârşeşte, nu mai găseşti picior de prunc prin sat. De fapt, şi şcoala e închisă de câţiva ani buni, tot din lipsă de copii. Clădirea e mare, dovadă că pe vremuri aici desluşeau tainele cunoaşterii zeci de copii. Acum are ferestrele sparte. Primarul de Creaca, Eugen Terec, spune că va renova clădirea şi o va transforma în cămin cultural. Cămin cultural e un fel de a spune, pentru că aici vor fi spaţii pentru evenimentele comunităţii. Evenimente înseamnă parastase, pomeni, ridicări de paus. Preotul Alexandru Creţ nu-şi aminteşte de când nu a mai făcut o cununie la biserica din sat. Preotul Alexandru Creţ nu locuieşte în Brusturi. Nici n-ar avea unde. Casa parohială este în paragină şi ar trebui mare cheltuială să o facă locuibilă. Mersul la biserică pare să fie pentru săteni singurul element care le mai inspiră o statornică nădejde în atmosfera dezolantă în care-şi duc traiul.
“Radio Nostalgia” – un muzeu al radioamatorismului
Interesant şi curios ne-a părut faptul că la numărul 81 din sat există un banner pe care scrie “Asociaţia Colecţionarilor de Aparate Radio din România – Radio Nostalgia – Casa-muzeu Brusturi”. La intrare ne-a întâmpinat proprietarul casei-muzeu, col(r) Florian Ungur, venit tocmai din Oradea. S-a aşezat în Brusturi, în casa pe care a primit-o moştenire de la o rudă. În 2010 a pus bazele muzeului. Muzeul are două încăperi tixite cu aparate radio din toate epocile. Radiourile au fost colecţionate de pe întreaga suprafaţă a României. Are inclusiv un manipulator Morse ce datează din 1890, dar şi reviste, manuale, broşuri încă din 1877. Florian Ungur deţine şi un document unic în România, datat din 1936. Proprietarul muzeului este un radioamator autorizat, membru al Federaţiei Române de Radioamatorism. Muzeul este deschis celor interesaţi de radioamatorism în fiecare zi, exceptând ziua de luni. Intrarea este gratuită.
Epilog cu paragină
Prima atestare istorică a aşezării rurale datează din 1585, sub denumirea de Ujfalu. Numele actual al localităţii provine de la planta brusture, care se găseşte în zonă din abundenţă. Planta este un eficient leac. Acest nume a fost folosit pentru prima dată în anul 1930. Hotarul din partea stângă a satului este brăzdat de Valea Agrijului. Lunca este mănoasă, dar, aşa cum spuneam, există şi aici teren lăsat pârloagă. Urcând pe uliţa satului, ne întâmpină case dărăpânate şi garduri în paragină. E şi aceasta o dovadă că satul se pustieşte pe zi ce trece. Dar şi o dovadă că aici, nu cu multă vreme în urmă, locuitorii duceau o viaţă prosperă.
