Sunt intr-un ABC pe Armoniei. E tarziu şi nu mai sunt clienţi, iar vanzătoarea nu mă sa-caie cu inspăimantătorul “Poftiţi, cu ce să vă servesc!”. Aşa că mă uit in linişte la “oferta” din rafturi, care imi dă sentimentul anilor 90, cand redescopeream varietatea sub formă de dulciuri colorate şi prafuri pentru băuturi răcoritoare; in general produse fără calitate – cunoscuta “otravă din farfurie” -, pe care comerciantul le poate scoate la vanzare ieftin şi cu un adaos bunicel. E un comerţ fără nici un fel de pretenţii, intr-un spaţiu soios. Sunt fumător şi, deşi nu imi place condiţia asta, simt nevoia să mă impac cu viciul pe care-l am. Ţigaretele sunt scumpe. Cantăresc bine dacă imi cumpăr. Mai am cateva; oare or să-mi ajungă? Imi e greu să dau zece lei. Intră o femeie in varstă. Foarte in varstă. Aşa că ii fac loc la tejghea. E atat de mică! Statura şi veştmintele concurează să dea imaginea unui om umil. Gesturile şi felul de a fi trădează o femeie cu mult bun simţ, educată intr-o vreme in care educaţia insemna cu totul altceva. Parcă incearcă să treacă neobservată. Se interesează aproape in şoaptă de o paine. De cealaltă parte, vanzătoa-rea se manifestă zgomotos: “Asta costă doi lei!”. şi o tranteşte drept dovadă pe tejghea. Batrana o studiază, refuză cu neincredere şi intreabă de un alt sortiment. “Doi lei şi douăzeci de bani”, vine răspunsul ferm odată cu painea pe tejghea. Bătrana ezită. Ingaimă un “mulţumesc” şi pleacă parcă vinovată că a deranjat degeaba. Nu-mi dau seama dacă şi vanzătoarea a observat – nu dă semne – dar pentru mine e limpede. Femeia a refuzat painea nu pentru că nu corespundea gusturilor ei. Era PREA SCUMP}! Avusesem pornirea să o intreb cat ii lipseşte. Noroc că mi-am dat seama ce gafă era să fac. Nu era deloc genul care să aştepte vreun ajutor de undeva. Aş fi umilit-o cat nu reuşesc să o facă cei care administrează in prezent treburile statului.

Post Views: 60