Vindecarea orbului din nastere

　　Evanghelia duminicii a VI-a după Paști ne vorbește despre vindecarea unui orb din naștere. În viață lui de până atunci n-a văzut lumina zilei.
　　Omenește judecând, orbirea e una din cele mai grele încercări ce pot veni peste capul omului. Să fii lipsit de lumina ochilor înseamnă să-ți petreci viața în întuneric, să nu te poți bucura privindu-ți părinții, frații, surorile, să nu te poți bucura de frumusețea unui răsărit sau apus de soare, să nu cunoști farmecul lunii ori strălucirea stelelor. Valoarea ochilor e atât de mare încât părinții când vor să arate grijă ce trebuie să o porți față de un lucru rar și prețios spun: ”Să-l păzești ca pe ochii din cap”.
　　Orbul de care vorbim era cerșetor. Înțelegându-i durerea, nenumărați oameni l-au ajutat, însă darul lor nu putea să-i aline suferința, căci binefacerile lor abia dacă-i puteau împlini una din multele lui lipsuri. Iata, însă, că în fața acestui orb s-a oprit Iisus și ucenicii Săi. Sensibilitatea și bunătatea Mântuitorului n-au putut trece nepăsătoare pe lângă un asemenea nenorocit. Iisus s-a aplecat, a luat tină de jos, a uns ochii orbului și l-a trimis să se spele la scăldătoarea Siloamului. Spălându-se, orbul a văzut.
　　Să ne oprim, la întrebarea ucenicilor adresată Domnului: ”Cine a păcătuit: acesta sau părinții lui de s-a născut orb?” (Ioan 9,2). Era și atunci mentalitatea ca boală și suferința în general, sunt pedepse pentru păcatele săvârișite, fie de persoana în cauză, fie de părinții săi.
　　Sigur, nu putem să nu recunoaștem că multe boli sunt consecința firească a dezordinii morale, a unor abuzuri contra legilor firii, a patimilor și instinctelor neînfrânate. stop_coloana Spre exemplu, beția și desfrâul, fără îndoială, îndreptate împotriva lui Dumnezeu, dar totodată ele lezează grav însăși firea lucrurilor, aducând în mod automat ruinarea sănătății biologice. Așa înțelegem avertismentul Domnului, adresat în templu, după vindecare, slăbănogului de la Vitezda: ”Iată că te-ai făcut sănătos. De acum să nu mai păcătuiești, ca să nu-ti fie ceva mai rău”(Ioan 5,14). Și păcatele părinților se răsfrâng asupra copiilor (Ieșire 20,5), în sensul că părinții transmit copiilor nu numai numele ci și unele boli ereditare. Dar nu se poate afirma că toate bolile ar fi consecințe ale păcatelor și, prin urmare, pedepse.
　　În înțeleaptă orânduire a Proniei divine durerea are scopuri foarte diferite și ea atinge uneori suflete dintre cele mai alese și mai puțin vinovate, care își păstrează curățenia sufletească cu o grija și delicatete duse până la sfințenie. Pe unele dintre acestea Dumnezeu le supune suferințelor spre a le feri în viitor de eventuale căderi ce le-ar putea fi fatale, punându-le în pericol grav mântuirea. Pe altele, prin suferința, Dumnezeu urmărește să și le asocieze în opera de mântuire a păcătoșilor și de convertire a păgânilor și necredincioșilor, făcând din ele victime de ispășire chemate să se jertfească împreună cu El – victimă nevinovată, oferită pentru mântuirea lumii.