Vindecarea lunaticului (Duminica a 10-a dupa Rusalii)

(Matei 17; 14-23)

Evanghelia duminicii ce urmeaza ne aduce inainte iubirea pe care parintii o poarta pentru odraslele lor. Ce tata nu sta ca pe jar cand isi vede copilul zbatandu-se in chinuri cumplite? Ce tata nu-i gata sa faca orice jertfe numai sa-si vada copilul insanatosit? Ce tata n-ar merge pana la capatul pamantului in cautarea leacului miraculos care sa stinga vapaia durerii din trupul copilului sau? Sa fii martorul – fara putinta de a ajuta – al chinurilor propriului copil, iata lucrul cel mai dureros din viata. Si cate suferinte din acestea nu sunt scrise in cartea vietii omenesti? Oriunde ar fi un astfel de incercat parinte, oricat de frumoasa ar fi privelistea naturii, orice bucurie i-ar iesi in cale, gandul sau se frange si il trimite la durerea celui fara de leac. Asa a lasat Dumnezeu,ca bucuriile sa fie inchinate copiilor si grijile sa fie purtate de parinti. In mod sigur, si tatal din evanghelia duminicii a X-a dupa Rusalii, a incercat toate leacurile amare ale farmaciilor din acel timp, si-a cheltuit tot ce avea, a batut la toate portile, a incercat toate dezamagirile, a ajuns chiar si la ucenicii lui Iisus, dar si acestia, spre marea dezamagire a tatalui, dar si a lor s-au dovedit neputinciosi. Dupa toate aceste incercari fara folos, tatal ajunge la Iisus si ingenunchind striga: „Doamne, miluieste pe fiul meu ca este lunatic si patimeste rau, ca adesea cade in foc si adesea in apa” (Matei 17.15). Ceilalti evanghelisti sinoptici ne mai dau si alte amanunte: tanarul patimea „din pruncie” (Marcu 9,21) era singurul copil la parinti „il am numai pe el” (Luca 9,38), iar tatal indurerat parca nemaiputand suporta durerea fiului adauga: „Dar de poti ceva, ajuta-ne, fiindu-ti mila de noi” (Marcu 9,22). La Hristos nu e lipsa de putere, vindecarea fiului depindea acum, de credinta tatalui. stop_coloana De aceea, raspunsul lui Iisus cade ca o piatra din varf de deal: „De poti crede, toate sunt cu putinta celui ce crede” (Marcu 9,23). Bietul parinte credea, dar credinta lui nu era la inaltimea minunii pe care o astepta sa se infaptuiasca, si dandu-si seama de propria-i slabiciune, s-a predat indurarii lui Hristos, izbucnind in lacrimi si strigand: „Cred, Doamne! Ajuta necredintei mele” (Marcu 9,24). A urmat vindecarea minunata a copilului prin cuvantul lui Hristos, si tatal si fiul proslavira numele marelui Vindecator. Cate suflete apasate de pacat au facut sa rasune aceeasi rugaciune „De poti ceva fie-ti mila de noi si ajuta-ne”. Tuturor, milostivul Mantuitor le raspunde: „Daca poti crede, toate sunt cu putinta celui ce crede” (Marcu 9,23). Credinta este puntea care ne pune in legatura cu cerul, si ne aduce puteri pentru a ne lupta cu fortele intunericului. In Hristos, Dumnezeu a dat mijloacele necesare pentru a birui orice pornire ticaloasa, si a rezista impotriva oricarei ispite, oricat ar fi ea de puternica. Oamenii acestia, in deznadejdea si nevrednicia lor, sa se predea indurarii lui Hristos, sa nu priveasca numai la sine, ci la Hristos. Acela care a vindecat atatia bolnavi si a scos demoni, cand umbla printre oameni, este si astazi acelasi puternic si milostiv Mantuitor. Sa ne insusim fagaduinta: „Pe cel ce vine la Mine nu-l voi scoate afara” (Ioan 6,37), sa ne aruncam la picioarele Sale si sa strigam: „Cred Doamne, ajuta Tu necredintei mele!”. Nicidecum nu o sa pierim daca facem astfel – nicidecum.