Redacția
(Luca 17, 13-19)
În timp ce Mântuitorul Iisus Hristos Se îndrepta spre Ierusalim, strabatând satele si orasele din Galileea si Samaria, însotit de ucenici, este întâmpinat de un grup de zece barbati leprosi. Izgoniti din viata sociala, leprosii traiau în locuri neumblate, departe de orice asezare omeneasca, purtând cu resemnare si durere în suflet si în trup, nenorocirea ce-i lovise. Nici o speranta de a mai reveni în rândul societatii, alaturi de familie, rude sau prieteni. Dar, acum, cineva le daduse vestea ca prin apropiere va trece Profetul din Nazaret, care a facut multe vindecari minunate. Cu speranta ca si pe ei îi poate vindeca de boala nemiloasa, alearga în calea Lui si, de departe Îl întâmpina cu strigarea: ,,Iisuse, Învatatorule, fie-ti mila de noi !” Aceste cuvinte exprima toata durerea lor, dar si toata nadejdea si încrederea în tamaduirea divina. Toata durerea, fiindca boala de care erau cuprinse trupurile lor, lepra, era o boala grozava, o boala care cu greu poate fi vindecata. Boala aceasta îi desparte cu desavârsire de restul lumii, obligându-i sa traiasca prin locuri pustii, sortiti unei suferinte fara sfârsit. Cunoscându-le suferinta, dar si încrederea lor în puterea Lui de tamaduire, fara a sta o clipa la îndoiala, Domnul le raspunde:,,Mergeti si va aratati preotilor”. Acum vedem si mai clar credinta lor, din faptul ca nu mai întreaba de ce sa se arate preotilor, ci îndata pornesc sa îndeplineasca îndemnul Domnului. Si Sfânta Evanghelie ne marturiseste apoi, ca în timp ce leprosii mergeau sa se arate preotilor, pe cale s-au curatit de lepra. Ce-au facut leprosii, vazând ca s-au curatat de lepra? Iata ce au facut: dintre toti, doar unul singur s-a întors sa-I multumeasca Domnului, pe când ceilalti si-au vazut de drum fara sa le pese de Cel ce le-a facut lor bine, de Mântuitorul lor. Unul singur a alergat la Binefacatorul sau, a cazut în genunchi si I-a multumit. Domnul mustra cu blândete nerecunostinta celor noua. Nu întreaba decât daca s-au curatat toti, si de ce n-au venit si ceilalti noua sa multumeasca. stop_coloana A pus întrebarea ca pe cea mai usoara dintre mustrari. Iar noi, cum ne iesim din fire daca, dând vreun banut unui amarât, acesta nu multumeste destul! Câta furie se revarsa zi de zi între noi asupra nerecunoscatorilor! E greu vazduhul pamântului de ura si de ocari împotriva lor. Si totusi, cât de putin fac oamenii unul pentru altul, fata de marile lucrari savârsite fara încetare de Dumnezeu pentru oameni, din leagan pâna la mormânt. Iar Dumnezeu nu tuna si fulgera împotriva nerecunoscatorilor, nici nu îi blestema, ci îi dojeneste cu blândete:,,Dar ceilalti copii ai Mei unde sunt? N-am dat Eu sanatate la mii si mii, iar aici la rugaciune sunteti doar câtiva? N-am dat lumina soarelui pentru toti, iar de multumit Îmi multumiti putini? N-am împodobit câmpiile cu roade si am înmultit turmele voastre, si doar câtiva îngenunchiati slavindu-Ma? Unde sunt ceilalti”? Este adevarat: toti îi judecam aspru pe cei noua nerecunoscatori, dar cât de nerecunoscatori suntem noi, fiecare! Ne întrebam acum de ce cere Dumnezeu multumita si recunostinta de la oameni? De ce a cerut lui Noe, Moise, Avraam sa-I aduca jertfe de multumire? Asadar, de ce Dumnezeu cere multumire de la oameni, si de ce oamenii Îi aduc multumire lui Dumnezeu? Din iubire. Multumirile oamenilor nu-L fac pe Dumnezeu nici mai slavit, nici mai puternic, nici mai bogat ori mai viu, ci oamenii sporesc în toate acestea. Dumnezeu nu are nevoie de rugaciunile si multumirile noastre, si totusi le cere. De ce? Multumirea îl înalta pe multumitor si hraneste fapta cea buna, bunavoirea si toata virtutea. Graiul cel muritor al omului nu poate zugravi nici pe departe frumusetea recunostintei, nici hidosenia nerecunostintei, asa cum o înfatiseaza Evanghelia de astazi.
