Tradiții și obiceiuri de Paști
Creștinii ortodocși sărbătoresc duminică Învierea Domnului, cea mai importantă sărbătoare a creștinilor. Scopul acestei sărbători este amintirea vie a patimii, a morții și a Învierii lui Iisus Hristos. Sfânta Scriptură a Noului Testament spune că Iisus Hristos, înainte de a pătimi, a prezis de mai multe ori că va fi răstignit, dar a treia zi va învia. Iudeii au pus soldați de pază la mormântul lui Iisus Hristos. Totuși, minunea s-a întâmplat. După intrarea solemnă în Ierusalim, Mântuitorul a fost judecat și răstignit, a murit pe cruce și a fost pus în mormânt, iar după trei zile a înviat din morți.
Termenul ebraic de Paști a trecut în vocabularul creștin pentru că patimile, moartea și Învierea Domnului au coincis cu Paștele evreilor din anul 33. Cuvântul Paști (acceptat și ca Paște) provine din limba romană din forma latină “Pastihae” a cuvântului de origine evreiască Pesah (trecere), moștenit de evrei de la egipteni. Evreii numeau Paseha (Paști) sărbătoarea lor anuală în amintirea trecerii prin Marea Roșie și a eliberării lor din robia Egiptului, celebrare care coincidea cu prima lună plină de după echinocțiul de primăvară. Deși semnificația lor este profund diferită, denumirea a fost preluată de la sărbatoarea iudaică pentru cea creștină.
Sărbătoarea Învierii în satul sălăjean
Chiar dacă în orașe oamenii au “modernizat” Paștele, împrumutând obiceiuri și din străinătate, țăranul își amintește cu drag de obiceiurile și tradițiile pascale. Mai mult, după cum povestește doctorul etnolog de la Muzeul Județean de Istorie și Artă Zalău, Camelia Burghele, pentru țăranul român sărbătorile erau atât de importante încât se credea că întreg calendarul era ordonat în funcție de sărbători. Sărbătoarea configura un timp sacru, o zi dedicată lui Dumnezeu, care, prin sacralitate și credință se deosebește de celelalte zile dedicate omului și muncii.
“Sărbătoarea Paștelui a fost receptată mereu în satul tradițional românesc ca un moment de cotitură al vieții spirituale. Sărbătoare între sărbători, praznic al praznicelor, ‘Învierea Domnului’ înseamnă, cu precădere, triumful vieții întru credință, celebrarea vieții cu Hristos, în Duhul Sfânt. Cu moartea pe moarte călcând, Hristos a înviat din morți în această zi, oferind lumii darul cel mai de preț: speranța”, povestește Claudia Burghele.
Oamenii își “găteau” casa de Paști
Pentru Sfânta Înviere a Domnului, oamenii se pregăteau sufletește și trupește, dar primeneau și casa. Găteau mâncăruri speciale și respectau obiceiurile, pentru că așa se sfințeau toți. Sărbătoarea Paștelui era un moment special în viața satului tradițional.
Înainte de toate, spune Burghele, gospodinele se îngrijeau să fie casa curată și pregătită așa cum se cuvine pentru primirea sărbătorii pascale. Acest lucru se finaliza în ultima perioadă a postului, când se făcea “curățenia de primăvară”: se schimbau paiele în strujeac, se schimbau lipideele, se văruia în casă și afară (inițial cu var alb, apoi cu mnerău, cu albastru), se lipea cu lipitură specială (un amestec de pământ cleios, pleavă și balegă de cal) fața cășii, care apoi se mătura bine. După ce casa era curată, se trecea la împodobirea ei, pregătirea interiorului casei pentru găzduirea sărbătorii devenind, astfel, o preocupare majoră prin amploarea și diversitatea ei. După o prealabilă curățenie, bazată probabil și pe similitudinea casă curată / suflet curat, gospodarului fiindu-i oferită astfel posibilitatea de a aștepta cu inima deschisă sărbătoarea, împodobirea propriu-zisă a interiorului era un fericit prilej de expunere și de probare a hărniciei și îndemânării gazdei.
După cum povestește Jenica Barbolovici, a Velenii din Chilioara, “la sărbători, tare fain gătam casa, mai ales patu: puneam pă pat lipideauă mândre cu cipcă, țoale frumoase, în coște și puneam pă el perne, nouă, așe: trii, șase, nouă, tăte cu fețe mândre, așe să găta patu”. “și puneam pă părete șterguri mândre, țăsute în război, după bilde, tăt după două blide puneam o ștergură, că erau așe, mai mari făcute, și puneam tăt după două blide o ștergură lungă. stop_coloana și puneam blidele dese, să fie faine. și puneam pă după ele șterguri și era împodobită casa dă numa – numa. Așe era la Paști și la Crăciun. Unde aveai o cameră dă nu ședeai vara, le lăsai acolo tăt timpu, da acolo unde stăteam și făceam mâncarea, acolo le luam jos”, își amintește Jenica Barbolovici, într-o mărturisire culeasă de Camelia Burghele.
Bărbații se tundeau și se bărbiereau, iar femeile își dădeau părul cu petrol
Curățenia casei era urmată de curățenia trupească a individului: acum, înaintea Paștilor, oamenii se spălau, bărbații se tundeau și se bărbiereau, iar femeile își dădeau părul cu petrol, ca să fie mai frumos și mai lucios sau pentru a-i asigura sănătatea. Femeile pregăteau hainele curate și, mai ales hainele noi, dat fiind faptul că peste tot în satele ardelene persista obiceiul ca fiecare om să aibă măcar o cămașă nouă de Paști.
Semnificația mielului și a ouălor roșii
Sărbătoarea Paștelui fructifică cu precădere scenarii ale religiei canonice, care constituie, însă, un fundal potrivit pentru performarea unor acte magico-ritualice teurgice. Slujba din noaptea de Înviere este un reper esențial pentru credincioși iar Sfânta Împărtășanie în ziua de Paști desăvârșește primenirea spirituală susținută de-a lungul postului pascal. Alimentele rituale consumate acum țin de o retorică arhetipală: mielul, imaginea lui Hristos – se ducea, în satul arhaic, la biserică, pentru a fi sfințit de preot; pasca (colacul de Paști) – respecta un cod al purității prin care cei care o consumau erau consacrați religios; ouăle roșii – amintesc deopotrivă de sângele lui Hristos, ca și de regenerarea ciclică. Se spune că cine nu mănâncă miel la Paști, nu va avea noroc în acel an.
Noaptea, se mergea la Înviere, la biserică; în satele în care era preot, slujba de Înviere avea loc la miezul nopții, dar acolo unde un singur preot slujea în mai multe sate, Învierea se făcea între miezul nopții și dimineața primei zile de Paști.
În prima zi de Paști se mergea din nou la biserică, dar nu înaintea performârii unor scenarii magico-ritualice cu valoare augurală. “Tata aducea în casă un lighian cu apă curată și maica punea în el on ban de arjint, urzică și on ou roșu. Aducea apă din vale, de la capătul grădinii, să fie curată și în dimineața de Paști ne spălam tăți în apă curată în care era pus on ou roșu sfințit în beserică”, rememorează Aurica Gui, din Valcău de Jos, într-o mărturisire culeasă de Camelia Bughele.
Copiii se distrau ciocnind ouă
În Vinerea Mare se înroșeau ouăle, se ținea post și ajun, iar femeile nu coceau, nu spălau, nu lucrau nimic în casă sau la câmp ci doar vopseau ouăle, relatează etnologul sălăjean.
Ciocnitul ouălor era dublu dimensionat: se aducea în prim plan simbolul regenerator al oului, marcat de data aceasta și religios, prin vopsirea cu culoarea roșie similară sângelui cristic, dar se accentua și acțiunea magico-rituală a ciocnitului. “Prima dată ciocneau ouăle atunci când veneau de la beserică, de la Înviere. Atunci tătă lumea ciocnea ouă din alea sfințite. Da fierbeam multe ouă, că deja înainte de Paști era primăvara și începeau a să oua galițele și aveam, mulțămăsc lui Dumnezău. Vopseam multe ouă că așe era rându că dădeai ou la tăți care îți intrau în casă la Paști și zâceau: – Cristos a înviat!. Tu zâceai – Adevărat a înviat! și le dădeai on uou. No, după aceie, să dădeau pă cioacă pruncii, ciocăneau ouăle între ei, tare bine să distrau”, se regăsește într-o povestioară de-a Ludovicăi Gui, a Jerului din Valcău de Jos, culeasă de etnologul sălăjean.
