Top 5 – Ruine ale economiei sălăjene
Sălajul a fost în perioada interbelică, dar și în timpul regimului comunist, un județ prosper, cu sute de edificii economice și sociale care aduceau un plus județului. După 1989, marea majoritate au fost privatizate și lăsate în paragină de către noii proprietari. Altele, care sunt și astăzi în proprietatea statului român, au avut aceeași soartă. Gestionarea deficitară a făcut ca astăzi să mai avem doar ruinele a unei glorii de altă dată. La 25 de ani de la revoluția din decembrie 1989, județul Sălaj se poate „lăuda” că a pierdut multe din centrele importante care aduceau un plus județului. Dispariția lor a dus automat și la desființarea a mii de locuri de muncă. Cele cinci obiective pe care vi le vom prezenta astăzi au fost lăsate în voia sorții, deși o investiție în acestea ar putea ajuta economia județului și ar crea locuri de muncă.
Din Băile de la Zalnoc au rămas doar amintiri
Băile termale din localitatea Zalnoc, comuna Bobota, sunt astăzi ruinele unei activități economice altădată prosperă. În urmă cu cinci secole, la Zalnoc popsea la băi chiar și împăratul de la Viena. Dacă ar ajunge astăzi conducătorul Austriei la Zalnoc, s-ar îngrozi de starea în care au ajuns băile. În intervalul 1888 – 1918, sursele istorice arată că la Zalnoc se afla o bază modernă de tratament, unde mergeau anual mii de pacienți să se trateze, pentru că apa avea proprietăți curative, fiind izvoare sulfuroase. Experții în turism compară ruinele de la Zalnoc cu cele de la mult mai cunoscuta stațiune Borsec. Un explorator prin țară a publicat pe blogul amfostacolo.ro o scurtă interpretare a situației băilor de la Zalnoc. „Repunerea băilor în funcțiune ar fi pentru săteni o binecuvântare mai mare decât falnica biserică ce se află nici la 50 de metri de fostele băi, biserică ce nu oferă însă nici un loc de muncă și vindecă doar spiritul, dar nu și trupul îmbătrânit al unui sat care are nevoie acută de o reparație capitală”, descria acesta situația de la Zalnoc.
Mor Petri scria în Monografia Sălajului că băile de la Zalnoc au su-ferit mai multe renovări, ultimele fiind în anul 1889 și 1891. „În stațiune se aflau patru izvoare cu apă sulfuroasă cu debit mare. Apa era pompată apoi în cele 14 camere de tratament cu 42 de vane din tablă și lemn pictat. În incincta băilor erau și 19 camere de odihnă, o cantină-restaurant și un cabinet medical. Tabloul unei stațiuni de succes era completat de o imensă grădină și o popicărie”.
Alte surse istorice arată că în trecut băile de la Zalnoc erau vizitate anual de peste 2.000 de pacienți. Stațiunea a funcționat până în anul 1939, când a izbucnit a doua conflagrație mondială. După preluarea puterii în stat de către comuniști, băile au trecut în proprietatea CAP-ului local și au fost redeschise în anul 1975 sub denumirea de „Băile 9 mai”. Inaugurarea a fost făcută cu mare tam-tam în prezența liderilor comuniști ai județului și a 3.000 de săteni din Zalnoc și din împrejurimi. Băile au devenit o perlă balneară a Sălajului, în care se puteau trata 400 de pacienți pe zi. În 1981, complexului balnear i s-a mai adăugat o nouă clădire și o pasarelă care face legătura între baza de tratament și cantină. În 1990, stațiunea a fost privatizată pentru suma de 1,5 milioane de lei. Familia care a cumpărat stațiunea a vândut-o un an mai târziu unei femei din Germania, pe numele Phunl Ursula Schlichtinger, care însă nu a continuat investiția, iar stațiunea a ajuns în paragină. Astăzi, ajuns la Zalnoc, te întâmpină un peisaj dezolant al gloriei de altădată a stațiunii, considerată „perla minerală a Ardealului”.
Jiboul are zeci de trenuri fantomă
Gara din Jibou era cândva un important nod feroviar care făcea legătura nordului României cu capitala și cu zona sudică. Astăzi, gara este un peisaj urât pe timp de zi și un loc unde ți se face teamă după lăsara întunericului. Gara adăpostește în prezent zeci de trenuri fantomă trase la marginea căii ferate, distruse de intemperii, de vandali și de hoți. Clădirea gării, veche din 1890, se află într-o stare avasată de degradare. Gara s-a realizat ca o consecință a industrailizării de la sfârșitul secolului al XIX-lea. În toamna lui 1890, este inaugurată calea ferată Dej – Jibou – Zalău, care peste cinci ani este prelungită până la Baia Mare. În același an, adică 1890, este construită ceea ce acum nimim Gara Veche din Jibou, ca o necesitate a dezvoltării transportului pe cale ferată. După Marea Unire, punându-se accent pe această formă de transport, atât de persoane cât și de marfă, Gara Veche nu mai făcea față. Așa că autoritățile române au dezvoltat un proiect prin care era prevăzută construirea unor stații CFR impunătoare, care să satisfacă cerințele vremii. stop_coloan Gara CFR din Jibou este construită după model german, ca de altfel încă vreo 120 din țară. Construcția a început în anul 1924 și s-a finalizat peste trei ani. Prin această gară au trecut spre pusta ungară miile de tone de sare da la Ocna Dejului. Prin această gară, țițeiul de la Suplacu de Barcău ori cărbunele de la Sărmășag treceau spre centrele indus-triale ale țării. a Gara are multe amintiri. Era o lume aparte pentru jibouani și nu numai; în gară se întâlneau îndrăgostiții, prin gară mișunau și atunci ca și acum hoții de bagaje și de buzunare. Hoții, cei drept, s-au rărit mult, pentru simplu motiv că nu mai au nici pe cine buzunări.
Moara din Doba – cum poți distruge o industrie agrară înfloritoare
În plină perioadă interbelică, la Doba, zonă unde se cultivă preponderent cereale, s-a înființat celebra moară de la Boda, care avea o presă de ulei modernă. Uleiul fabricat la Doba era celebru pentru că semințele de floare soarelui erau presate și foarte puțin prăjite, față de alte mori, unde semințele se prăjeau. În 1970, moara a intrat într-un proces complet de reabiltiare, fiind înbunătățită din temeli. Din păcate, soarta morii a fost una identică cu a multor mori de cereale din județ. A fost privatizată în 1990, iar apoi a fost lăsată în paragină. De peste 20 de ani, moara nu mai are nicio activitate. Clădirea morii se degradează în continuare. Senatorul Vegh Alexandru, originar din Doba, este cel care ne-a furnizat datele privind activitatea morii din Doba. Senatorul crede că dacă ar fi reabilitată moara ar avea un potențial impresionant. „Moara deservea în trecut toată zona de nord-est a județului. Este păcat că nu se poate reutiliza clădirea morii”, spune Vegh.
Băile de la Zăuan au ape excepționale, dar ce folos
Sălajul se poate lăuda cu zecile de izvoare de ape termale de care dispune. Cândva, toate acestea au fost puse în valoare. Astăzi sunt comori ascunse. Un exemplu este și fosta stațiune balneară de la Zăuan Băi. În 1913, locul este atestat pentru prima dată ca și cătun al satului Zăuan. Sătenii din Zăuan și-au construit aici case pentru că locul era frecventat de turiși care mergeau acolo pentru apele curative termale. Cătunul Zăuan Băi a început să se dezvolte. Nenorocul sătenilor a fost anul 1989, când odată cu revoluția a venit și declinul activității de la Băile Zăuan. Izvoarele de apă minerală de la Zăuan Băi sunt extrem de rare în România, conținând apă minerală sulfată – magneziană – calcică. În prezent, stațiunea este ruinată complet.
Activitatea minieră din Sălaj s-a dus pe apa sâmbetei
Una din cele mai afectate ramurile ale economiei după revoluție a fost mineritul. Se estimează că Sălajul stă pe un munte de cărbune, fapt tratat doar cu indiferență de cei care țin frâiele acestei țări. În prezent nu mai funcționează nici una din exploatările miniere din județul Sălaj, din comunele Hida, Creaca, Surduc și Sărmășag. Galeriile au rămas în paragină, iar hoții au cărat la fier vechi tot ce se poate vinde. La mina din Sărmșag, în urmă cu jumătate de secol lucrau 4.000 de oameni. Exploatarea lignitului a început la Sărmășg în 1940, fiind unul dintre cele mai importante centre industriale în ceea ce priveste extracția de cărbune din Transilvania. Din galerile subterane se scoteau 60.000 de tone de cărbune care ajungeau în cazanele marilor CET-uri din țară, dar și în sobele localnicilor. Mina s-a închis în 2005, iar acum este în insolvență. Mai are un singur angajat, managerul unității. Au mai rămas doar clădirile administrative și fosta cantină, preluate de Consiliul Județean Sălaj. Restul este ruină. Printre alte mine de cărbune închise după 1989, cele mai importante exemple, pe lângă mina de la Sărmășag, sunt minele din localitățile Hida, Surduc, Ip și Cristolțel. La Lupoaia a existat până în 1948 o importantă activitate minieră. Mina de la Lupoaia a activat pe o suprafață imensă sub dealul de sub localitățiile Lupoaia și Gîlgău Almașului. După închiderea minei, prin vechile tunele își duceau veacul câțiva certați cu legea care se ascundeau de autorități. Singura activitate minieră din prezent este cea de la Derșida. Nici acolo însă nu se mai extrage cărbune de la subsol, fiind acum vorba de o carieră la suprafață.
